/

Mișcarea murenei

POEME

Start
291 vizualizări
Citiți în 9 de minute
mișcare pendulară / pendul dublu

Nu arbitrar, doar haotic – curbe
prăbușindu-se una peste alta, în jocul lor
amețitor un dublu grad de libertate: când murenele
țâșnind din ascunzișul lor stâncos atacă sepii, execută mișcări
imprevizibile de pendul dublu. Dans lateral al atenției,
prada e prelungirea prădătorului.
Dar murena e semn: fuge de sine însăși,
și ca un deget arătător întins, se aține
de victimă. De voluptoasa delicatesă romană,
din a cărei carne se-nfruptă, ori de sluga poftită
între peștii însetați de sânge. La Crassus a făcut referire
propriul său animal de companie, împodobit cu bijuterii
de aur – se spune că peștele putea fi strigat pe nume
de către stăpân, îi mânca din palmă.
Întrucât e suficient să stăvilești un golf
ca oaspeții să nu rămână flămânzi,
cu prilejul intrării triumfale a cezarului
exemplarele crescute cu carne de om ajung
pentru toată lumea. Tot așa, numele e infidel
față de sine însuși, indică murena, apoi se retrage-n
zig-zag, până când semnificația o capturează,
devenind pradă prăzii sale.


mișcare pendulară / în cornul abundenței din ureche

Am putea crede că urechile sunt cele două
fresce laterale ale triptichonului feței
și că Dumnezeu le-a creat după chipul și asemănarea Lui,
cu toate că nu există nimic divin în ele.
Urechea nu e organul echilibrului, mai corect
ar fi să spunem că e al cerii – curățarea ei în exces
poate provoca inflamații dureroase –,
și chiar și atunci când pozează în aripi
vestigiale, e vorba mai degrabă
de aripi de gâscă sau rață sfrijită,
și nu de aripi sterile de înger, oglindă
venețiană plăcută la vedere. Cu toate astea, e bine
să credem despre urechi că atunci când le înfundăm
e ca și cum ne-am fi lipit de căile auditive
o uriașă cochilie de melc sau scoică,
ca să putem auzi urletul mării mutate
în noi. Timpanul îl amintim admirativ
ca pe-un concept-limită al imaginii corpului închis,
de care suntem dispuși să ne apropiem pe furiș
doar din afară, ori tremurăm pitiți tocmai
în cornul abundenței din urechea clasicului
tată-Colos, ce vom păți dacă va ieși la iveală
că drept Marsyas eșuat ne-am întins la
intrarea cavității urechilor câte o bucățică
din propria noastră piele jupuită
ca să danseze cu noi ori de câte ori
auzim sunete de flaut. Și nu al recluziunii –
urechea a fost dintotdeauna organul vătămării.
Cum în grădina bătrânului Hamlet veninul de șarpe
simboliza fluidele corporale, tot așa șarpele
organul genital ce pătrunde nepoftit,
iar spargerea timpanului pierderea virginității.
— Auzi, tu, bătrâne – putu gândi junele Hamlet –,
dacă urechile au înghițit sperma,
de ce n-ai audiat conspirația
cu anusul? Nu-ncape îndoială: Van Gogh
șovăia tot de teama să nu aibă soarta
Fecioarei Maria, cea care în loc de himen
a preferat să-și fixeze pe catarg, ca velă,
timpanul pentru a ieși la liman.


mișcare pendulară / regim insular

Pentru cunoașterea obiectelor, pruncul,
asemeni puiului de elefant cu trompa, bagă în gură
tot ce prinde. Astfel își amenajează el lumea dinăuntru.
Are organe minuscule precum elefantul pitic
– pentru reducerea drastică a dimensiunilor speciei e responsabilă
restrângerea ambientului. Corpul pruncului e, deci, o insulă măruntă,
fierea, splina, ficatul îi sunt mici animale cu trompă lăuntrice.
Elefantul e, vedem, locul sinesteziei.
Organul mirosului e deopotrivă cel tactil. Și acolo unde
a fost organul musculos al apucării, acum, pe craniu,
se cască o lipsă: nările și orbitele ochilor
au făcut schimb de roluri pe-un chip bulversat
acum câteva milenii. Copia trompei mobile,
flexibile e tija ascuțită, incandescentă
de la jăratic, pe care au înfipt-o în mijlocul frunții,
scoțând ochiul-de-Ciclop. Se zice că elefanții-s înțelepți,
că nu uită: parcă și pielea ridată a nou-născutului
ar fi a unui moșneag. Își amintesc cum
extincția speciei ancestrale a dat naștere
unui mit eroic. Elefantul e însulă în jurul nostru.
În interiorul lui ne micșorăm regulamentar, precum ficatul.


mișcare pendulară / cuvântul caracatiță pătrunde în limbă precum în mare

Cuvântul caracatiță pătrunde în limbă
precum în mare, umple locul de unde se revarsă
apa, limba îi ridică pretenții, astfel se deschide
pentru ea o nouă piață în sistemul de semne al mării.
Știm că premisa caracatiței e marea,
incompresibilitatea apei – sacului înotător
cu mușchi. Animalul se propulsează prin
mișcări de pompare înapoi, în contra rezistenței mediului.
Factorii de mediu au format-o așa cum
se prezintă azi, precum îndelunga purtare mănușile de piele
ponosite sau relațiile economice ale încălțămintelor politica firmei
cizmarului vigilent. Până la urmă și caracatița e-un produs,
răspunsul malițios al naturii la apa incompresibilă
din sistemul de schimburi complexe
al mării. Dar nu e suficient să observăm
o singură variabilă, cum ar fi, de pildă,
că dacă prețul crește, cererea scade.
Trebuie să urmărim mișcarea laolaltă a unei multitudini
de factori complecși, dansul vehement al funcțiilor
și curbelor, care seamănă mai degrabă cu niște tentacule
scăpate de sub control. Astfel, imposibilitatea
mediului de a se schimba cere adaptare
continuă, exact așa cum sunetele vivace de clopoțel
ale protoplasmei embrionului caracatiței
se armonizează cu valurile.

Traducere și prezentare de Mihók Tamás

Závada Péter (n. 1982, Budapesta) este poet, dramaturg, traducător literar, doctor în Filologie, cadru universitar la ELTE Budapesta, redactor al revistei Negyed și, totodată, membru al trioului de rap Akkezdet Phiai. A publicat volumele de poezie Ahol megszakad (Punctul de ruptură, 2012, 2017), Mész (Var, 2015), Roncs szélárnyékban (Rablă-n siaj, 2017), Gondoskodás (Grijă, 2021) și A muréna mozgása (Mișcarea murenei, 2023), respectiv volumul de teatru Je suis Amphitryon (2018). În românește, i-au apărut selecții de poeme în publicații literare ca Poesis internațional, Steaua, Echinox, Matca sau Traducerile de sâmbătă, precum și în antologia Către Saturn, înot. Tineri poeți din Ungaria (Casa de Editură Max Blecher, 2021), toate în traducerea lui Mihók Tamás.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poezie”