mișcare pendulară / pendul dublu Nu arbitrar, doar haotic – curbe prăbușindu-se una peste alta, în jocul lor amețitor un dublu grad de libertate: când murenele țâșnind din ascunzișul lor stâncos atacă sepii, execută mișcări imprevizibile de pendul dublu. Dans lateral al atenției, prada e prelungirea prădătorului. Dar murena e semn: fuge de sine însăși, și ca un deget arătător întins, se aține de victimă. De voluptoasa delicatesă romană, din a cărei carne se-nfruptă, ori de sluga poftită între peștii însetați de sânge. La Crassus a făcut referire propriul său animal de companie, împodobit cu bijuterii de aur – se spune că peștele putea fi strigat pe nume de către stăpân, îi mânca din palmă. Întrucât e suficient să stăvilești un golf ca oaspeții să nu rămână flămânzi, cu prilejul intrării triumfale a cezarului exemplarele crescute cu carne de om ajung pentru toată lumea. Tot așa, numele e infidel față de sine însuși, indică murena, apoi se retrage-n zig-zag, până când semnificația o capturează, devenind pradă prăzii sale. mișcare pendulară / în cornul abundenței din ureche Am putea crede că urechile sunt cele două fresce laterale ale triptichonului feței și că Dumnezeu le-a creat după chipul și asemănarea Lui, cu toate că nu există nimic divin în ele. Urechea nu e organul echilibrului, mai corect ar fi să spunem că e al cerii – curățarea ei în exces poate provoca inflamații dureroase –, și chiar și atunci când pozează în aripi vestigiale, e vorba mai degrabă de aripi de gâscă sau rață sfrijită, și nu de aripi sterile de înger, oglindă venețiană plăcută la vedere. Cu toate astea, e bine să credem despre urechi că atunci când le înfundăm e ca și cum ne-am fi lipit de căile auditive o uriașă cochilie de melc sau scoică, ca să putem auzi urletul mării mutate în noi. Timpanul îl amintim admirativ ca pe-un concept-limită al imaginii corpului închis, de care suntem dispuși să ne apropiem pe furiș doar din afară, ori tremurăm pitiți tocmai în cornul abundenței din urechea clasicului tată-Colos, ce vom păți dacă va ieși la iveală că drept Marsyas eșuat ne-am întins la intrarea cavității urechilor câte o bucățică din propria noastră piele jupuită ca să danseze cu noi ori de câte ori auzim sunete de flaut. Și nu al recluziunii – urechea a fost dintotdeauna organul vătămării. Cum în grădina bătrânului Hamlet veninul de șarpe simboliza fluidele corporale, tot așa șarpele organul genital ce pătrunde nepoftit, iar spargerea timpanului pierderea virginității. — Auzi, tu, bătrâne – putu gândi junele Hamlet –, dacă urechile au înghițit sperma, de ce n-ai audiat conspirația cu anusul? Nu-ncape îndoială: Van Gogh șovăia tot de teama să nu aibă soarta Fecioarei Maria, cea care în loc de himen a preferat să-și fixeze pe catarg, ca velă, timpanul pentru a ieși la liman. mișcare pendulară / regim insular Pentru cunoașterea obiectelor, pruncul, asemeni puiului de elefant cu trompa, bagă în gură tot ce prinde. Astfel își amenajează el lumea dinăuntru. Are organe minuscule precum elefantul pitic – pentru reducerea drastică a dimensiunilor speciei e responsabilă restrângerea ambientului. Corpul pruncului e, deci, o insulă măruntă, fierea, splina, ficatul îi sunt mici animale cu trompă lăuntrice. Elefantul e, vedem, locul sinesteziei. Organul mirosului e deopotrivă cel tactil. Și acolo unde a fost organul musculos al apucării, acum, pe craniu, se cască o lipsă: nările și orbitele ochilor au făcut schimb de roluri pe-un chip bulversat acum câteva milenii. Copia trompei mobile, flexibile e tija ascuțită, incandescentă de la jăratic, pe care au înfipt-o în mijlocul frunții, scoțând ochiul-de-Ciclop. Se zice că elefanții-s înțelepți, că nu uită: parcă și pielea ridată a nou-născutului ar fi a unui moșneag. Își amintesc cum extincția speciei ancestrale a dat naștere unui mit eroic. Elefantul e însulă în jurul nostru. În interiorul lui ne micșorăm regulamentar, precum ficatul. mișcare pendulară / cuvântul caracatiță pătrunde în limbă precum în mare Cuvântul caracatiță pătrunde în limbă precum în mare, umple locul de unde se revarsă apa, limba îi ridică pretenții, astfel se deschide pentru ea o nouă piață în sistemul de semne al mării. Știm că premisa caracatiței e marea, incompresibilitatea apei – sacului înotător cu mușchi. Animalul se propulsează prin mișcări de pompare înapoi, în contra rezistenței mediului. Factorii de mediu au format-o așa cum se prezintă azi, precum îndelunga purtare mănușile de piele ponosite sau relațiile economice ale încălțămintelor politica firmei cizmarului vigilent. Până la urmă și caracatița e-un produs, răspunsul malițios al naturii la apa incompresibilă din sistemul de schimburi complexe al mării. Dar nu e suficient să observăm o singură variabilă, cum ar fi, de pildă, că dacă prețul crește, cererea scade. Trebuie să urmărim mișcarea laolaltă a unei multitudini de factori complecși, dansul vehement al funcțiilor și curbelor, care seamănă mai degrabă cu niște tentacule scăpate de sub control. Astfel, imposibilitatea mediului de a se schimba cere adaptare continuă, exact așa cum sunetele vivace de clopoțel ale protoplasmei embrionului caracatiței se armonizează cu valurile.
Traducere și prezentare de Mihók Tamás
