S-a întâmplat în mai multe rânduri să discut cu studenții mei de la Facultatea de Arte despre ce anume face ca o casă, adică o clădire sau un apartament de locuit, să devină un cămin, să capete conotația de acasă, adică să devină un spațiu personalizat, un spațiu care să reprezinte și să exprime personalitatea ocupantului său, modul său de viață, interesele și aspirațiile sale, într-un cuvânt, unicitatea sa. Interiorul unei locuințe vorbește despre calitatea vieții unui individ, despre posibilitățile oferite lui de un anume context istoric, geografic și cultural, despre modul în care acesta dispune și asimilează „varietatea, cantitatea și calitatea bunurilor și serviciilor aflate la dispoziția membrilor unei anumite comunități sociale” (Mașek, 1988: 21) pentru a-și putea desfășura existența în condiții optime, în concordanță cu propriile lor trebuințe și dorințe. În mod frecvent, un spațiu de locuit poate fi citit deopotrivă ca un adăpost sau un refugiu, o adresă utilă, dar și ca un indicator, un simbol fizic al poziției individului în structura unei societăți (vezi Pahl, 1970: 55), cunoscut fiind faptul că, în mod aplicat, spațiul determină identitatea subiectului; ca atare, situarea personajelor în spații bine conturate devine o adevărată provocare pentru orice cititor curios și dornic să descopere interacțiunea dintre acestea și mediul fizic ales de autorii lor pentru a le completa evoluția intelectuală și emoțională în perimetrul narativ, intenționat atribuit pentru a asigura originalitate, diversitate, atractivitate întâmplărilor relatate în romane.
Crearea unui univers intim pentru personaje presupune găsirea unei explicații care să justifice cum și de ce acel loc anume le face să se simtă confortabil, în siguranță, și, mai ales, în armonie cu fizicalitatea locului, în conexiune cu obiectele care îl compun și de care acestea se pot folosi pentru a-și înlesni propria partitură în economia narațiunii care le-a fost încredințată, astfel ca cititorul să descopere realitatea istorică a vieții lor domestice.
(Con)Textualizarea spațiului de locuit
Este unanim admis faptul că noțiunea de casă acoperă, pe de o parte, „valențele de intimitate a spațiului interior” și, pe de altă parte, reprezintă un corp de imagini ce oferă privitorului (dar și ocupantului deopotrivă) „senzația și iluzia stabilității și a protecției”, într-un complex de instantanee ce „constituie sufletul casei” (Gaivoronschi, 2002: 187); la fel de unanim este acceptată ideea că orice casă, orice clădire rezidențială ridică un zid pentru protejarea vieții private, un zid care încercuiește, în principiu, „universul domestic, cel al familiei și menajului” (Prost, 1997: 48), separându-l „de spațiul public și de cei străini grupului familial” (53), așa cum îi sugerează, bunăoară, studentului Adam Strickland, arhitectura Villei Docci: „Ridicată pe trei laturi ale unei curți pavate cu dale, se înălța pe trei niveluri până la un acoperiș destul de plat, acoperit cu țigle, cu streașină proeminentă. Logiile boltite acopereau etajul din mijloc și pe cel de sus al fațadei, în timp ce aripile constau din arcade false, cu ferestre cu fronton și consolă (…); pedigriul se vedea (…) de la o poștă (…); în spatele concepției se afla un maestru” (Mills, 2010: 36-7).
O casă indică un spațiu antropizat, un spațiu al unor experiențe fundamentale care generează o anumită comunicare cu privitorul/cititorul și impune o anumită circumscriere culturală a sa, o percepție care derivă dintr-un oarecare comportament modelat educațional, profesional, la fel ca în cazul traducătoarei Elizabeth Skorvecky, proaspăt intrată în posesiunea unei moșteniri de la mama ei, care „era una dintre acele proprietăți de la mijlocul perioadei victoriene, terminată cu o terasă (…), construită în jurul unei scări interioare splendide în spirală, care pornea dintr-un hol mai mare decât unul obișnuit și dispărea în întuneric. O casă cu toate camerele extrem de generoase” (Dunant, 2008: 29-30).
Casele dau farmecul străzilor, sunt figurile care conturează personalitatea și conferă identitatea unui loc și a unei comunități, fiind elemente esențiale ale spațiului vital al oricărui individ, alături de locurile de muncă, școlile, zonele comerciale și de agreement care constituie rețeaua sa existențială diurnă (vezi Blowers et al., 1974: 162).
Scene din viața privată a personajelor
În majoritatea romanelor, autorii își invită cititorii să cunoască locurile unde li se retrag personajele când vor să fie departe de spațiul public, când au nevoie de discreție și protecție a intimității lor fizice sau emoționale, precum și să deceleze fața nevăzută a reședințelor lor, adevărate „magazii uimitor de complexe”, căci, așa cum constată Bill Bryson, casele înseamnă, în ultimă instanță, „istoria vieții într-o gospodărie (…), cam tot ce s-a întâmplat vreodată”, ele nu sunt „un refugiu în calea istoriei, ci locul în care se sfârșește istoria” (Bryson, 2012: 16). Fiecare spațiu domestic poate fi reconfigurat atât prin compartimentalizarea și specializarea funcțională a camerelor, cât și prin crearea unui ambient adecvat fiecărui ocupant al lor, găsind și aplicând un design adecvat acestui mediu, designul fiind „o funcționalizare a esteticului și o formă de umanism tehnologic” (Gerard, 1997: 9). Cititorul (atent!) descoperă o adevărată istorie a vieții personajului și a epocii în care a trăit, prin juxtapunerea mai multor elemente care îi compun spațiul diurn, așa cum descoperă Nestor secretele salonului din casa bătrânei, o încăpere care „deși păstra nivelul tavanului, avea podeaua scufundată”, rămânând „destul de luminoasă pentru cât era de mare și pentru câte lucruri fuseseră îngrămădite în ea” (Pricăjan, 2019: 17), lucruri care epitomizează o istorie personală și familială: „Masa din mijloc ocupa cel mai mult spațiu (…). În centrul ei trona un paner larg, probabil de cristal (…), în care se odihnea un ciorchine de strugure, cu boabe vineții, în mod sigur din plastic (…). Douăsprezece scaune cu spătar înalt, făcute din același lemn vopsit în galben, înconjurau masa (…). Un scrin ocupa o parte din peretele cu geamul de la stradă (…), iar de cealaltă parte a ferestrei urca până în tavan un corp de bibliotecă doldora de volume legate în piele maro (…). Pe peretele din stânga (…), se găsea un dulap scund, complet închis în partea de jos, pe polița căruia fuseseră aranjate (…) o gamă întreagă de bibelouri (…). Deasupra, pe perete, atârnau două tablouri în ulei, cu rame din gips suflat cu vopsea aurie, ornate cu înflorituri baroce (…). Pe peretele opus (…), era divanul (…). De-a stânga lui creștea din podea o pendulă cu picior (…). Pe măsuța din cealaltă parte a divanului, se afla cutia radioului (…), un aparat banal, de plastic” (Pricăjan, 2019: 17-8).
Gustul, în percepția lui Pierre Bourdieu, fiind nimic altceva decât „aptitudinea de a descifra un anumit număr de repere care vă vor permite să fiți considerat un cunoscător al bunurilor de producție savante” (citat de Gerard, 1997: 7), înseamnă că opțiunea pentru o anumită aranjare a unor obiecte alese de beneficiarul unui spațiu de locuit îl definește în termeni estetici și culturali, punându-i în evidență capacitatea de a selecta acele lucruri care să vorbească despre el, așa cum apare în descrierea biroului lui Buddy și Seymour, făcută de sora lor, Zooey: „în partea sa stângă, erau două ferestre cu perdele, cu storurile trase până la jumătate, care dădeau într-o străduță îngustă (…); camera (…) era neînsorită și deloc spațioasă (…). Majoritatea pieselor de mobilier făceau parte dintr-o ‘garnitură’ din lemn de arțar: două canapele, o noptieră, două birouașe pentru copii (…), două șifoniere, două fotolii. Pe dușumea erau așternute trei carpete orientale autentice, foarte uzate. În rest, (…) putem spune că erau numai cărți. Cărți-pe-care-ți-ai-propus-să-le-răsfoiești. Cărți-abandonate. Cărți-cu-care-nu-știi-ce-să-faci. Cărți și iar cărți. Trei pereți erau căptușiți cu rafturi înalte, încărcate până la refuz și chiar peste capacitatea lor. Volumele rămase pe dinafară fuseseră așezate în stive pe dușumea. Nu mai rămânea prea mult loc pe unde să treci.” (Salinger, 2002: 195-6).
Orice spațiu ar alege autorii, acesta ar însemna în mod deschis și constant o invitație la acțiune, o stimulare a creativității cititorilor în procesul de configurare și stabilire a personalității protagoniștilor, mai cu seamă când ei sunt surprinși în intimitatea unui spațiu domestic, tradițional desemnat să fie atractiv (vezi Bachelard, 2000: 167), feriți de viața publică în timp ce își construiesc viața privată, retrasă, totuși inerent determinată de o realitate istorică și socială, acel spațiu domestic perfect care, în mod uzual, exprimă, dincolo de fizicalitatea sa, un sentiment, o trăire, o poveste, astfel demonstrând, repetitiv și inevitabil, validitatea aforismului nicăieri nu e ca acasă.
Referințe
Bachelard, Gaston, 2000, „The House from Cellar to Garret. The Significance of the Hut”. Din The Poetics of Space (1969), în Miles, Malcolm, Hall, Tim, Borden, Iain, editori, The City Cultures Reader, Londra: Routledge
Blowers, Andrew, Hamnett, Chris, Sarre, Philip, 1974, The Future of Cities, Londra: Hutchinson Educational, Ltd
Bryson, Bill, 2012 (2010), Acasă. O istorie a vieții private,Iași: Polirom (trad. Ciprian Șiulea)
Dunant, Sarah, 2008 (1997), Transgresiuni, București: Editura Humanitas Fiction (trad. Carmen Ciora şi Domnica Drumea)
Gaivoronschi, Vlad, 2002, Matricile spațiului tradițional, Bucureşti: Editura Paideia
Vincent, Gerard, „Dificultatea de a alege”, în Aries, Philippe, Duby, Georges, coord., 1997 (1987), Istoria vieții private. De la primul război mondial până în zilele noastre, București: Editura Meridiane (trad. Constanța Tănăsescu), (pp. 5-10)
Mașek, Victor, Ernest, 1988, Designul și calitatea vieții,București: Editura Științifică și Enciclopedică
Mills, Mark, 2010 (2007), Misterul grădinii toscane, București: Editura Leda, (trad. Viorica Boitor)
Pahl, R.E., 1970, Patterns of Urban Life, Londra: Longman
Pricăjan, Mircea, 2019, „Să înveți o serenadă”, în Perseidele, Bistrița: Editura Charmides (pp. 7-33)
Prost, Antoine, 1997, „Frontierele și spațiile privatului”, în Aries, Philippe, Duby, Georges, coord., 1997 (1987), Istoria vieții private. De la primul război mondial până în zilele noastre, București: Editura Meridiane (trad. Constanța Tănăsescu), (pp. 11-124)
Salinger, J.D., 2002 (1955), Franny și Zooey, Iași: Polirom (trad. Mihaela Dumitrescu)
