Dat fiind că-i vorba de o poetă cu un „portofoliu” destul de consistent din 2002 încoace, o antologie precum aceea a Elenei Vlădăreanu, care adună textele cele mai importante din volumele publicate într-un interval de două decenii, nu avea cum să fie altfel decât binevenită și clarificatoare (dacă mai era cazul). S-a vorbit despre ea în repetate rânduri ca fiind unul din vârfurile generației douămiiste, iar ce disting în întunericul sălii. Poeme alese 2002 – 2022 (Editura Cartier, 2022), confirmă, dincolo de valoarea estetică și rezistența în timp a acestor poeme, o formă de tatonare identitară permanentă.
Sigur că trăsătura asta se vede în proporții diferite de la un volum la altul, dar, așa cum o spune și Mihai Iovănel pe coperta a IV-a, „explorările Elenei Vlădăreanu au compus hărți tot mai complexe ale bulelor sociale și ideologice care ne configurează contemporaneitatea”. Există, deci, o gradualitate a fizionomiei ăsteia tentaculare a lumii pe care o schițează poemele de la o plachetă la alta, pentru că mereu e vorba de o saturație în raport cu materialitatea din jur, rareori poemele își lasă loc să „respire” ceva mai ușurate (aproape niciodată, de fapt). De la un capăt la altul, pe tot traseul ăsta, însă, poezia Elenei Vlădăreanu nu și-a pierdut în niciun punct forța, nu s-a mulțumit cu zone confortabile din care să își „susțină” cauzele, ci, dimpotrivă, cu timpul și-a asumat o voce tot mai incomodă și o retorică progresiv lucidă în demascarea & incriminarea dereglajelor pe care le-a scos în față.
Pagini (2002), debutul, e o colecție de texte mai degrabă experimentale, care mizează mult pe captarea pură a elementului autobiografic (în „vogă” la vremea respectivă) și pe un discurs marcat de o narativitate crudă, prin care schițează o serie de frici, obsesii și, deasupra lor, Scrisul care le adună (dar și neîncrederea ei ca scriitoare). Textele curg aici destul de fluid, cu o atmosferă de început de mileniu destul de gloomy, în orice caz, fără prea multă speranță, ca-n Genius & Orașul trist, dar, lucru important, poeta își pune aici, încă de la început, deci, primele probleme de feminitate. La un an distanță, Fisuri (2003) e, comparativ cu precedentul, un volum mai radical, individualizat mai ales prin imaginarul sumbru-coșmaresc. El circumscrie o serie de ipostazieri ale singurătății (aș zice, marea temă de aici, chiar dacă uneori difuză, și una importantă în toată traiectoria poeziei Elenei Vlădăreanu), suprapuse unei estetici a urâtului care abundă în mizerabilism și realism crud și cu un avatar (cred că-i singurul de tipul ăsta în poezia ei) simbolic – Melancolicul, un personaj încărcat cu valențe simbolice, ca un soi de bufon tragic, care se perindă prin poemele despre Medgidia, insomnii & co.
Deja cu Europa. Zece cântece funerare (2005) intrăm în zona „hiturilor”. Poezia Elenei Vlădăreanu devine aici mult mai asumat politică, câștigă și mai multă concretețe (dacă se mai putea) și vorbește tot despre singurătate, dar printr-o politică a negației și a urii, a demolării unui cotidian degradat și prin reclamarea lipsei valorilor. Se poziționează, oricum, mai clar decât până acum, ca un outkast al societății, indiferent de postura din care vorbește, ca scriitoare, femeie și individ social. În orice caz, e aici o atmosferă care prin amănuntele care o pun în scenă, punctează foarte precis drama și precaritatea unei întregi generații, așa cum bine se citește în istorie recentă, de exemplu: „așa stau lucrurile:/ mama nu va pleca niciodată/ din românia/ tata nu va pleca niciodată/ din românia/ dacă mori nu vei mai pleca niciodată/ din românia// șampoanele pe care le adun/ din băile hotelurilor tale, europa/ au toate același parfum/ ca apa de colonie mărgăritar/ cumpărată din tutungerii/ nu înțelegi că lucrurile nu-s chiar atât de diferite/ acolo unde/ tu nu vei mai ajunge?// istoria e o bucată de zid/ într-un oraș din centrul europei/ istoria e un colț într-o fotografie/ în fiecare aurolac jerpelit/ e ceva din mine/ în fiecare câine flămând şi hăituit/ e ceva din mine/ în bărbații beți şi plini de vomă/ în bravii bărbați ai poporului nostru/ mirosind cu toții a urină putreziciune şi teamă/ sunt eu şi numele meu/ e românia// avuția mea: câteva sute de cărți/ un lighean roșu de plastic/ un fier de călcat uzat/ un aparat de radio/ un serviciu de ceai/ de culoarea pământului/ un suflet orgolios şi necruțător o piele afurisită/ un dumnezeu plictisit/ o dorință ca o vină de moarte// tu plimbi pe străzile unui/ oraș din centrul europei/ lașitatea şi lipsa mea de speranță”. Tot proiectul ăsta e continuat și în Spațiu privat (2009), dar, aș zice, cu accente feministe mai pronunțate decât dincolo.
Se vede clar virulența tot mai accentuată cu care Elena Vlădăreanu își construiește poezia de la un proiect la altul, odată cu-o maturizare artistică și-o dorință de permanentă revitalizare a artei sale poetice, fără să-și piardă din incisivitatea cu care filtrează lumea din jur.
Se vede că poezia ei trece acum printr-un proces de asimilare, iar „studiile de imagine” de aici capătă profunzime prin perspectiva socială tot mai evidentă – și care, până la urmă, va fi una din notele fundamentale ale întregii poezii scrise de Elena Vlădăreanu. Poemele sunt aici și eco, și sociale, atacă și probleme de burghezie (literară, artistică și nu numai): „până când voi fi tânără reprezentantă a poeziei române./ cât voi continua să scriu poezii oribil de feminine,/ să fiu atât de uncool şi unsexy./ la 35 de ani ce se va scrie după elena vlădăreanu virgulă./ unde îmi este umorul, cum stau cu networkingul./ corespondez cu un jurnalist austriac/ cu un artist plastic berlinez/ cu un autor mexican de haikuuri care trăiește la praga/ – oare asta contează mai mult? –/ cu câțiva intelectuali albanezi/ dar asta chiar nu se pune./ de ce dorm atunci pe o ureche./ mă zbat suficient ca literatura mea să fie tradusă./ este mai bună engleza mea după o săptămână la new york./ am început să scriu la cartea secolului./ am aplicat pentru granturi am făcut rost de recomandări/ am câștigat vreun premiu am un cv impresionant/ am înțeles regulile jocului cum stau cu diplomația/ cât de des este afișat numele meu pe google/ şi pe câte pagini în engleză/ până la urmă eu nu sunt decât o fată cuminte./ port cu mine un tacâm de intenții scriitoricești,/ am vise burgheze,/ vreau casă şi copil./ vreau să te iubesc până la capătul lumii”, identify myself. În orice caz, pune premisele a ceea ce într-un volum ulterior va fi tema principală a textelor, și o anume luare de atitudine în raport cu poziția ei de artistă într-o țară în care a avea una (o poziție de tipul ăsta) pare un moft. Se vede clar virulența tot mai accentuată cu care Elena Vlădăreanu își construiește poezia de la un proiect la altul, odată cu-o maturizare artistică și-o dorință de permanentă revitalizare a artei sale poetice, fără să-și piardă din incisivitatea cu care filtrează lumea din jur.
Oricum, până la Non-stress test (2016), trecuse deja suficient timp pentru ca mecanismele poemelor ei să își asume universuri poetice noi. În centru stă, aici, problematica maternității și textele atacă cu multă forță tot „imaginarul” mommy, cu ce are el mai hăituitor (pentru că nu-i aici un discurs flower-power, ci unul care demolează miturile călduțe ale maternității și îi tranșează direct vulnerabilitățile). O poezie mult mai cinică decât până acum, care amestecă voci și ritmuri de cântece & descântece de copii, cu nesiguranța și anxietatea care vin la pachet și combate „înțelepciunea populară” și specialiștii în parenting cu multă energie: „Spune-mi Doamna Supă/ Doamna Spală Vasele/ Spune-mi Doamna întinde rufele/ Spune-mi Doamna Imediat/ Spune-mi Doamna Noi când mai facem sex? Oare sunt atât de urâtă?/ Spune-mi Doamna Timp de calitate, Ţâţicu şi Binedispusă/ Spune-mi Doamna Câștigă bani, muncește, muncește/ Spune-mi Doamna Oare eu o să mai scriu ceva vreodată, oare eu o să/ mai am timp?/ Spune-mi Doamna Nu mai pot!”, [Spune-mi Doamna Supă]. Simțul fin al observației cotidiene, deja antrenat în textele anterioare, se suprapune aici cu un discurs al notației brute care captează toate nuanțele paletei anxioase care vine la pachet cu mămiciția și noua identitate ce ia naștere odată cu ea. La fel cum, și odată cu ultimele volume publicate mai recent, în ultimii ani, respectiv Bani. Muncă. Timp liber (2017), unde scrie o poezie împotriva idealismului, ori, mai degrabă, naivității în termeni practici asociate artiștilor, și Minunata lume Disney (2019), ușor mai experimental și diferit față de scriitura care a consacrat-o (ceea ce, probabil, e semnul unei noi metamorfoze poetice și nu e de mirare că la doi ani distanță, debutează, și o face impecabil, cu proza scurtă din August – Editura Nemira, 2021), linia poeziei Elenei Vlădăreanu e într-o continuă evoluție, incandescența textelor ei vizând permanent lucrurile deviante în termeni de societate, clasă, gen, sensibilă, adică, la cele mai ardente probleme sociale contemporane. Aș zice că Elena Vlădăreanu profesează peste tot, și antologia reliefează foarte bine lucrul ăsta, o politică a deschiderii ca formă de protest, a curajului prin asumarea unei poziții marginale de pe fronturile căreia se expune cu ce are mai vulnerabil la vedere, asumându-și niște riscuri (nu puține!).
Până la urmă, fizionomia esențială a întregii sale opere, așa cum o pune în valoare foarte precis antologia, echivalează cu un îndelung proces al căutării, ăsta mi se pare gestul esențial care animă poemele ei. O neliniște, adică, și-o permanentă jonglare identitară între diferitele roluri (mamă, femeie, scriitoare etc.), la un nivel personal, raportându-se, în același timp, mereu, la „scena” mai largă, a lumii, în general, cu inechitățile ei. De altfel, cam toată poezia ei poate fi redusă la o sintagmă de tipul „eu și scena”, multe din textele ei au o consistență care se pretează la un cadru de genul. Multe ar mai fi de spus, cert e că prin ce pot distinge în întunericul sălii, poezia Elenei Vlădăreanu, în ansamblul ei, își recapătă o atenție binemeritată și un loc în circuitul actual al poeziei.
