Lentoare și scurtcircuite emoționale

Poemele Ralucăi Boantă construiesc cu lentoare imagini blânde ale postadolescenței.

493 vizualizări
Citiți în 11 de minute
Raluca Boantă, La marginea bună a corpului, Editura OMG Publishing, Alba Iulia, 2022

Între debuturile apărute recent la OMG Publishing (și nu numai, de fapt), cel al Ralucăi Boantă e cel mai dedicat unei politici a corporalității pe care poeta și-o asumă cap-coadă, începând cu modul de organizare al poemelor (în două secțiuni în contrapartidă, „corp” – „la corp”) și până la filtrele prin care își trece textele. E o miză pe care-o urmărește cu consecvență de-a lungul volumului, pe fondul unui dublet de tipul interior-exterior, din care nu lipsesc profunzimea și notele personale, și pe care-l pune în practică sub forma unor exerciții de sondare calm-difuze, înconjurate de un aer vag misterios care vine din ambiguizare și selecție a detaliilor.

Pe cât de cețoasă, însă, pe atât de edificatoare și consistentă e viziunea pe care o configurează treptat poemele ei, care construiesc cu lentoare imagini blânde ale postadolescenței, de fapt, ale unei prime tinereți în clocot, cu ce are ea mai pulsatil și cu resorturile ei de funcționare: „suntem singuri cu atâtea obiecte care ne înconjoară/ pe care le-am adunat din ambiție așteptând/ un scurt-circuit o spărtură în suprafață/ o gălăgie suportabilă/ pe care s-o recunoaștem un pic// […] forțăm să încapă/ domesticim terifiați/ nobiceiuri de exterior” (alertă). Îi iese foarte bine Ralucăi Boantă tonul ăsta de melancolie vaporoasă prin care prinde inflexiunile caracteristicile vârstei, dramele ei aferente și locurile în care se instalează anxietatea, cu toate că de multe ori, viziunile ei plusează mai degrabă prin „împachetare” ușor codificată a stărilor, fără date concrete prea palpabile. Chiar și-așa, jocul identitar ce rezultă de-aici, prin raportarea permanentă la distanțele corporale, indiferent că observațiile merg spre exterior, sau sunt focalizate pe reflecții ceva mai interiorizate, e ușor de recunoscut și vorbește cu asumare, căldură și o înțelegere matură despre felia de viață pe care-o urmărește: „suntem în mijlocul verii/ de atâtea ori am mai fost/ cineva bea o bere/ cineva ține post// pe arșiță numai bunătate/ și ratate secvențe critice// cedăm locul dăm din cap grăitor/ ne cheamă – venim/ și câtă plăcere în deplasare/ întotdeauna pregătită/ o mână neforțată în care să-ți muți bagajul// spre treizeci de ani/ traversând o puternică criză/ neînțelegând cum stau lucrurile/ fără impresii dramatice/ despre internări și trudă// visez la o țară cu climat tropical/ în care mișcările noastre să fie/ mai importante decât noi/ în tinerețea noastră dezordonată și pripită/ să fim și noi importanți/ să dăm insomnii” (apucături). Regimul ăsta discursiv, care funcționează pe baza unui material poetic concentrat, aproape printr-un ermetism al imaginilor, pentru că merge mai mult spre vagă teoretizare, fără să ducă toată experiența asta intimă într-o zonă prea concretă, de decartare sentimentală, e nota distinctivă a poemelor Ralucăi Boantă – un soi de narativitate poetică în care datele biografice sunt condensate în favoarea unei aparente impersonalități, falsă pentru că, de fapt, ea scrie cum nu se poate mai personal.

Regimul ăsta discursiv, care funcționează pe baza unui material poetic concentrat, aproape printr-un ermetism al imaginilor, pentru că merge mai mult spre vagă teoretizare, fără să ducă toată experiența asta intimă într-o zonă prea concretă, de decartare sentimentală, e nota distinctivă a poemelor Ralucăi Boantă (…).

Mai ales că de la un punct încolo, tot biografismul ăsta discret – e drept, mai mult distilat, pe cât de accesibil, pe atât de decantat cu multă luciditate de poetă – revine tot mai des. Se vede foarte bine în câteva poeme de dragoste, în care Raluca Boantă operează cu aceeași delicatețe a filtrelor mici scenarii în care emisia poetică prinde vulnerabilitatea scenelor printr-un discurs firesc, pe de-o parte, și prin câteva debușee ale imaginației, pe de altă parte, ținute și astea în frâu, fără stângăcii. Aș zice că aproape vorbim de-o premeditare în unele texte de genul, pentru că ele lasă impresia unor exerciții de candoare sentimentală, când, de fapt, e aici un mic teatru al crizei amoroase, prin melancolia consumării ei: „a fost o seară lungă cu prelungiri subtile/ când în barul cu pereți verzi/ (demolat la scurt timp apoi)/ mi-ai spus ce-ți place ție ce-ți trece ție prin cap/ și că tu chiar n-ai vrea să afle colegii/ de fapt, mai bine să nu afle nimeni și să uit și eu// dar eu n-am dormit în noaptea aia/ și dragostea mea s-a pornit în rafale/ spre toate spaimele și grijile tale/ la scurt timp ți-am spus/ cred că-mi place de tine și nu știu ce să fac// în orașul cu pasaje din nord/ printre prieteni mi-am spus prima dată/ că n-o să pot să trăiesc așa cu tine/ distrată și uitucă și gata să-mi spui/ că tu n-o să mă pupi niciodată pe stradă/ dar fie// să căutăm un loc// ce preocupată trebuie să fi fost/ și câtă neliniște/ când m-ai dus la tine pentru prima dată/ și nimeni nu trebuia să știe/ că visam la o casă cu balcon în Barcelona/ două femei tinere și nerușinate/ care nici măcar să nu vină acasă de sărbători// eu chiar am vrut să fug cu tine în lume/ să-ți intre soarele în ochi când vorbești de pe bancă/ și să nu mă pot uita la tine pentru că râd// acum ești atât de departe/ și doar intuitiv și cu blocaje/ știu ce se petrece în jurul tău/ în creier e o debandadă pe care/ privirea ta n-o mai susține/ și nici nu-mi face rău” (pe noi nu ne știe nimeni așa). Nici vorbă de gesticulație bufă, însă, nu ține de temperamentul autoarei, dar există câteva note ușor teatrale în filmele astea, care țin de știința organizării discursive, și nu de atitudine.

Altfel spus, e clar că Raluca Boantă știe foarte precis cum și cât să-și dozeze din toate reveriile maturizării pe care le pune la bătaie în La marginea bună a corpului, e evidentă maniera reușită prin care-și stăpânește mișcările poetice, la fel cum se vede bine că și-a găsit un registru nimerit pentru tipul de poezie pe care îl practică – reflexivă, fals impersonală prin reprimarea exceselor sentimentale, cerebrală, cu accent pe stări & felul în care ele se traduc în plan corporal etc. Montajul coregrafiei ei poetice e aproape impecabil, cu toate zonele de congruență (pe alocuri, cu inflexiuni din poezia unui Alex Văsieș, mai ales din Instalația), și traduce foarte curat tot bagajul emoțional pe care îl descrie.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”