Mihnea Bâlici (n. 1998, Piatra Șoimului, Neamț) ține să ne convingă că: „Evenimentele relatate [în acest volum] sunt fictive. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare.” E precizarea finală din mica notă liminară, din care mai aflăm că: „Volumul de față a fost scris cu ajutorul unei burse de creație oferite de Universitatea Babeș-Bolyai. Datorez o mare parte din materialul care mi-a servit drept sursă de inspirație proiectului Muzeul Intim al Migrației, realizat de Cooperativa FIR și finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.” În fine, autorul mulțumește părinților săi, cărora le dedică poemele din carte, și Denisei, a cărei susținere i-a oferit impulsul necesar de a finaliza cartea. Dacă e să-i dăm crezământ tânărului și talentatului poet, suntem obligați să salutăm capacitatea sa de a se identifica cu datele oferite de o cercetare sociologică privind fenomenul migrației românilor – în cazul de față, în Italia – în căutarea unui loc de muncă și de a obține banii pentru o reîntoarcere acasă cu o situație materială care să le restituie demnitatea și liniștea unui trai decent.
Cu acuitate și finețe, câțiva confrați înțeleg și prezintă poetica lui Mihnea Bâlici în texte concentrate redate pe manșetele cărții: „Bâlici lucrează cu o intensitate a memoriei aproape masochistă: el știe prea bine că, pentru a ne-o reda, nu-i rămâne decât să-și lase pielea în falia deschisă de versuri. Cazzo este post-scriptumul nostalgic și îngrijorat al anilor și destinelor la umbra cărora am crescut fără să ne dăm seama.” (Victor Morozov); „Mihnea Bâlici explorează un teren încă obscur al poeziei românești – migrația […] Totul se desfășoară într-o atmosferă aridă, solar-camusiană, în care micile revelații, aparent inexistente, se produc pașnic și glacial, pe fondul «calmului supranatural».” (Teona Farmatu); „Edificând o sensibilitate uriașă […] și un know-how ce indică maturitate și răbdare, debutul lui Mihnea Bâlici este cu siguranță una dintre cărțile pe care poate mai ales generațiile mai tinere o vor avea mereu la capul patului sau undeva pe-aproape.” (Anastasia Gavrilovici)
Perspectiva „narativă” și manifestarea emoțională sunt în primă instanță ale unui copil la granița cu prima treaptă a adolescenței și autenticitatea identificării e atât de compactă, încât nu e greșit să spui că avem de a face cu o confesiune personală, de experiențe ce țin de eul concret al autorului. Totuși, maturitatea evaluării – existențiale și etice – a experiențelor din „albumul” cu amintiri ține de o conștiință pentru care acelea devin niște piese într-un dosar al înstrăinării (individuale și de grup), al dezamăgirii, al crizei eului maturizat, prins între melancolie și exasperare (probabil, de aici și titlul volumului), între revoltă și resemnare.
Un pasaj din finalul poemului ce dă titlul volumului e cât se poate de grăitor în privința perspectivei din prezent asupra unei istorii contemporane care nu a reușit să edifice nimic din așteptările inițiale: „Deci ce ai rezolvat până la urmă, tată?/ un cazzo./ Ca lunile în care te-ai îngrijit de herghelie:/ un cazzo./ Ca anii în care ai lucrat în garajul din Roma:/ un cazzo./ Și conturile neîncheiate cu patronul firmei;/ un cazzo./ Și cerul de deasupra mării, cu nisipul argintiu;/ un cazzo./ Și gesturile precipitate ale italienilor pur-sânge:/ un cazzo./ Și viața de badantă la o fermă de măslini în soare:/ un cazzo./ Un cazzo un cazzo un cazzo. […] Ziua-n care ne-am întâlnit a fost o minune./ un cazzo./ — Când te-ai născut, mi-era frică și să te țin în brațe./ un cazzo./ […] Spune, e o legătură între copilărie și viață?/ un cazzo./ Din ce punct al maturității începe maturitatea?/ un cazzo./ […] Un cazzo?/ un cazzo./ Di certo.”
O indimenticabilă tristețe pulsează în aceste poeme a căror frumusețe izvorăște din cele mai intime straturi ale ființei și sugerează că poetul a intrat deja în zona unei maturități care se exprimă sobru, grav, copleșitor.
