„De două ori reprezentativă” pentru optzecism zice Ion Pop că e Magda Cârneci, o dată prin participarea ei la „conturarea programului estetic” și a doua oară prin faptul că primele ei poeme „aveau o puternică infuzie programatică”.[1] La drept vorbind, cele două reprezentativități nu i-au fost negate de nimeni, doar că unii le-au considerat într-un fel și alții într-altul, mergînd de la aplauze la reproșuri. Ca și alți optzeciști din prima linie (nu chiar mulți rămași acolo, dar ea da), Magda e consecventă și înflăcărată în bătălia de generație, militînd și cu intervenții programatice și cu poeme cu steagul sus. Ba chiar aș zice că, dintre toți, e cea mai consecventă cu sine (dar nu și cu generația), căci nu pune nici un dezacord între declamațiile programatice și poeme, pe cînd ceilalți și-au contrazis aproape riguros „teoriile” prin intermediul poemelor. Sînt puțini optzeciști care s-au ținut de cuvînt și care au aplicat, fie și cu măsură, propriile concepții despre poezie în poezia lor. Au supus degeaba, în declarațiile lor programatice, la prigoană metafora, căci poezia lor cultiva notația brută doar ca material de contrast pentru focurile bengale ale expresivității și totdeauna cu nostalgia marelui eveniment expresiv. Au îmbrăcat degeaba și „cămașa realității”, căci peste ea și-au tras numaidecît veșminte fosforescente, profilate pe transfigurare și pe conotații reverberante, folosind „realitatea” doar ca bază de pornire pentru himerice și fantasmatice, ori pentru șarje ludice. Au proclamat biografismul doar ca să aibă prilej pentru o antologie de evenimente consacrate numaidecît apoi simbolic și parabolic (cu ceva excepții sau, mai degrabă, accidente, firește), folosindu-l nu mai mult decît ca simplu pretext biografist (dar nu chiar biografic). Chiar și „homo-centrismul” s-a dovedit, de fapt, „teo-centrism” curat, iar cotidianitatea doar ascundea discret niște prezențe transcendente, fiind un voal chiar prea transparent. Colocvialitatea, la rîndul ei, rămînea tot ceremonialică, aparte momentele cînd presta parodic. Au vrut să scrie „totul” dintr-odată, dar au luat-o pe rînd cu domeniile, unii chiar sistematic, împărțindu-le pe județe tematice; cînd s-au mai radicalizat, au contopit contrastele, cu rețetă oximoronică, încercînd să le exaspereze reciproc, dar prin ciocniri secvențiale și mai degrabă succesive decît concomitente. Într-un cuvînt, optzeciștii fie nu s-au înțeles pe sine, fie nu s-au înțeles cu sine.
Nu însă și Magda. Dar pentru ce fel de optzecism se bătea Magda? Căci în niciun caz nu pare a se fi bătut pentru optzecismul ca postmodernism, chiar dacă o vreme părea s-o facă (și chiar credea c-o face). Pe cînd optzecismul era glorios, iar Magda părea combatantă de postmodernism & feminism și arăta ca o syracusană seducătoare, mai toată lumea constata la poezia ei avîntul vizionar și imperativitatea dicțiunii, sacadată și vibrantă ca niște flash-uri apocaliptice. Sunt lucruri pe care Magda le-a păstrat cu o tenacitate transmutată în vocație, chiar dacă e convinsă că volumele ei „nu seamănă prea tare unul cu altul” (cum zice în cuvîntul-înainte de la antologia Haosmos și alte poeme, scoasă la Paralela 45 în 2004; ce-i drept, seamănă doar cît trebuie și se deosebesc doar cît se cuvine). Nu știu de ce Magda se bătea pentru postmodernism (dar fiecare are postmodernismul pe care-l vrea, așa că…), pentru că poemele ei rulau pe șine romantice și expresioniste și foloseau de carburant unități vizionare și existențiale contopite oximoronic, prin exasperarea și asfixierea contrariilor, așa încît să rezulte eminent niște aprige reportaje „apocaliptic-aurorale”, ca să zic după ea. Pe deasupra, i se mai întîmpla și să aibă „acces”, e drept că doar „din cînd în cînd” (de n-o fi simplă modestie), „la fulgurante stări dezmărginite, la simțiri universale, cînd ești una cu planeta întreagă și aceasta e vie, e vie, și-ți transmite tăcut dragostea ei învăluitoare” (din aceeași confesiune-profesiune). Lucrurile acestea – ca să nu mai zic de altele și mai radicale – n-au nimic de-a face cu postmodernismul cu pensiero debole, nici cu cel care a trecut la micile narațiuni personale (fiind apusă vremea marilor narațiuni), nici cu cel care estetizează lumea și doar re-scrie literatura, cu o conștiință asumată de epigon inventiv. La din contră, Magda e poeta acțiunii – și a acțiunii vizionare, ba chiar a furiei vizionare –, iar apostrofa din O, generația mea (cu care se deschide primul ei volum, Hipermateria) nu e o apostrofă de artă poetică – și nici de artă în general –, ci o apostrofă civică, de artă a acțiunii: „O, generația mea, generație, de ce te ții de palavre atît?” Desigur că apostrofa-manifest declamă implicit și exigențe poetice printre cele existențiale, dar exasperarea e civic-politică și spirituală, e explozia unei alarme morale. Alături de Mariana Marin, Magda e cel mai politic dintre poeții optzeciști (poate intra aici și Marta Petreu, căci cel puțin ele trei sînt mult mai temperamentoase decît colegii lor și trăiesc alarma morală ca pe o sfîșiere deopotrivă spirituală și carnală), cu un ethos casant, de sarcasme înverșunate și de un patetism participativ aproape dureros de concret și abrupt. „Calea poetului” (dar și adevărul și viața lui, se-nțelege) duce „de la revolta politică la insurecția metafizică”, iar dilema lui constă în reconcilierea dintre „atitudinea profetică (poetică) cu cea socială (politică)”.[2] Necum ludică și răsfățată în gratuitate, poezia trebuie să trăiască din „instinctul inalienabil al transcendenței” și din „plenitudinea vie a viziunii”[3], cu un sentiment exasperant al responsabilității. Deopotrivă „exaltare și negare a existenței”, poezia, incitată de „o conștiință apocaliptică”[4], trebuie să aibă un ritm imnic desfășurat într-un cod vituperant – sau invers. În orice caz, trebuie să fie un „cîntec încăpător” deopotrivă de laudă și denunț, de entuziasm și sarcasm, de blam și odă. Magda nu pare a fi pierdut nimic din sentimentul inauguralului, chiar dacă îl trăiește cu febra apocalipticului. Cu asemenea exigențe (dacă le și respectă, firește; lucrurile sînt spuse, dar mai trebuie și însușite și aplicate), Magda nu e contemporană cu optzeciștii postmodernismului, ci cu poeții oraculari, cu poeții bîntuiți și terorizați de propriile viziuni și angoasați de presiunea metafizică și de depresiunea morală. Scufundată paroxistic în actualitate, Magda profesează un concept poetic din vremea profetismelor („o Casandră” a și numit-o Mircea A. Diaconu)[5], reclamînd reactualizarea și reasumarea marilor prerogative de participare ontologică ale poeziei.
Firește că poemele s-au specializat – dar nu încetul cu încetul, căci acesta e un ritm pe care Magda, frenetică în discurs, nu-l cunoaște, ci brusc – în captura de asemenea fulguranțe inaugural-apocaliptice și imnic-sarcastice, aranjate metodic în scenarii. Fiecare poem dezvoltă un scenariu existențial și de iluminare (care, la Magda, poate fi și entropică, nu doar beatitudinală), făcînd monografia unei revelații printr-un fel de epică febrilă a notațiilor și proclamațiilor. Poemul devine locul unei „fenomenologii” vizionare arcuite peste existențial, un traseu de spiritualizare transpus într-un ritm pur al etapelor extatice (unele negre). Cu atît mai mult volumele devin ample scenarii de epică a transfigurării și levitațiilor (în sus și-n jos, dacă-mi dă voie conceptul), iar în cadrul lor fiece poem stă unde-i e locul din scenariu; programatismul inițial și originar al Magdei devine astfel, inevitabil cu vremea, demonstrativism, iar poemele – și volumele și mai și – se transformă în expediții demonstrative în transcendențe, în procesualități vizionare conduse de o idee sau, mai bine spus, de un elan ideatic, de o febră a ideilor ca atitudine. Nu-ncape vorbă că e multă premeditare în aceste construcții și că spontaneitatea imaginativă trebuie să justifice armătura, dar nu și s-o ascundă. Dar oricît de stimulată și dirijată, spontaneitatea imaginativă nu doar execută partituri pre-acordate, ci-și păstrează întreaga putere de inițiativă. Magda nu pare un poet cu imaginație – imaginarul ei e unul de colecționar, de vînător de avalanșe lexicale, dar entuziasmul retoric și elanul atitudinal aproape violent se propagă în concrete cu o adevărată fascinație senzuală. Există, vizibil, un mecanism de trecere „de la teză la ilustrarea ei”[6], dar „ilustrarea” absoarbe teza pînă la contopirea lor deplină într-un vîrtej de concrete și idei-atitudine, chiar dacă scenariul concretelor pare pre-determinat. Dar nu mai mult decît „pre-determină” un dirijor execuția orchestrei.
Un temperament de tribun al poeziei desfășoară Magda în Hipermateria (și cred că i-ar fi convenit instituția poetului vates, de nu s-ar fi închis). E, fără îndoială, cel mai „programatic” volum optzecist (exprimat de „vocea cea mai reprezentativă a generației ei”)[7], dar nu neapărat în favoarea optzecismului. La drept vorbind, e mai degrabă volumul unei fervori a decepției ontologice și al unei efervescențe sarcastice decît al unei doctrine poetice (incluse, evident). E un masacru al iluziilor – și al puterii de iluzionare în primul rînd – făcut cu un cinism entuziasmat de el însuși, beat de propria vervă. Nu scapă de „profanare” nici una din marile iluzii umane: mama, cu tot cortegiul ei de semnificații, devine „un sac de grăsime și sînge” (Nike), tinerețea – „bancnotă nouă/ și goală pe care toți se semnează”, eternitatea – „femeie netrebnică/ ce-și vindea nurii uscați în piețele publice ori în biserici”, inima – „hoașcă bătrînă” etc. etc. E un întreg catalog de mari iluzii și miteme pe care Magda-l denunță ca inautentic, într-un fel de ditiramb sarcastic și cu un fel de furie rezolută. Totul spre a scoate la iveală decăderea ființei umane, robotizarea și mancurtizarea ei și programarea pe „da” pentru orice. Ethosul uman devine o pură epifanie a grotescului, a larvarului predispus la chiolhanuri în vremuri criminale: „Ah, prînzurile grele, chiolhanurile, banchetele/ vînatul împănat, făptura cu sos, budinca, versetele!// Și o mare de vin. O mare de sînge/ o cloacă fierbinte și goală în care plutim” (Viața totală). Sentimentul degradării umane e atît de material încît sarcasmul devine singura retorică în care mai pot fi definite stările lumii și umanității – inclusiv – de nu în primul rînd – sentimentele „înălțătoare”, reduse la o dimensiune chimică și șarjate cu verva cea mai cinică: „Minunată-i sudoarea, subțioara și/ toate mărunțișurile, prostiile, imbecilitățile tale;/ de cîtăva vreme/ ele au devenit metafizice” (Poem de dragoste). Condiția umană se consumă „între jungla dintre picioare și/ platoul pustiu de pe umeri” (Istoria iluziei), într-un denunț definitiv al oricărei șanse de spiritualizare. Nu există definiție mai cumplită a acestei condiții prăbușite din orice demnitate umană: „muște negre și verzi cîntăm imnuri în beatitudine pe/ lipicioasa și otrăvitoarea hîrtie” (Să privim realitatea în față). Nici poezia nu mai întreține vreo etică a salvării, și ea e doar o marfă de la măcelăria confesiunii. Numai că, fie și în această ipostază, ea din jertfă se naște: „Și între atîtea jertfe ascunse/ cine mai deosebește sîngele/ său (al măcelarului, n.n.) de sîngele hranei/ ce se azvîrle continuu pe străzi?” (Poezia). Tot romantismul denunțat, toată parada de profanări ale iluziilor, se reechilibrează prin acest sentiment al jertfei de sine – al jertfei zadarnice. „Înjosirile” idealelor sînt, de fapt, o dramă a idealelor, nu doar a umanității, și toată această terfelire a lor se dovedește, în realitate, o rană; nu e un denunț, ci o revoltă în plin doliu. Un plîns ascuns în sarcasme paroxistice. Un plîns în sarcasme, nu în lacrimi.
Un spectacol al degenerării tuturor idealelor, transpus într-o apocalipsă spirituală văzută ca decrepitudine carnală și întreținut de o furie extaziată a profanării care nu poate vorbi decît în sarcasme și vituperații, asta propune Magda în deschidere. Dar nu face deloc lirism confesiv, nici „cu sentimentul dureros în esența lui a unei exhibări viscerale”[8], nici fără; ea are mandat de profet și vine cu o somație. Rupe vălurile de vrajă ale lumii, denunță tertipurile de auto-iluzionare și arată, cu brutalitate, o oglindă a realității cu totul „desacralizată, înfășurată într-un abur trivial și grotesc”[9]. Vituperanța ca bocet pe dos e poetica ei, afrontul ca minuție descriptivă a condiției umane e stilistica ei. Hipermateria e capitolul de negații al unui manifest care se va releva în fascicole. Decisive în el sînt febra maculării, pathos-ul denunțului, „extrema gravitate a discursului”[10], stihializarea atitudinilor și electricitatea participativă. Nu e o poezie de idei – lui Eugen Simion poeta i s-a părut a fi „cu precădere o poetă de idei, de o pasionalitate rece”[11] (care ar cam exclude pathosul) –, în orice caz nu una de „idei abstracte”, ci, eventual, de idei transformate în ethos; ca într-o evanghelie negativă, făcută numai din somații și admonestări în regim de urgență ultimativă.
Că Magda e ultima romantică (feministă) ascunsă după o gramatică expresionistă se vede din reprogramarea vizionară a unor teme aproape de exclusivitatea romantică, între care, mai ales, resuscitarea unui nou sentiment al «titanismului» uman, o procesare în dimensiuni «cosmice» a condiției umane (…)
Totuși, nu de un holocaust al idealităților e vorba, ci doar de trecerea lor printr-un purgatoriu care să le spele de inautenticitate, de falsitatea ontologică. Agresarea lor e operă cathartică, menită să le purifice și reanime. Iar procesul de profanare devine, în episodul al doilea al acestei saga sarcastic-imnifore (O tăcere asurzitoare), unul de racordare la simfonia revelațiilor. Se schimbă în mod semnificativ și aparatul lexical, adaptat acum captării de semnale „cosmice”, iar „mai vechea sa tendință de a conceptualiza (nu prea conceptualizează, de fapt, cu toată bravada de abstracte, căci stihializează și abstractele, n.n.) e acum împinsă către metafizic”[12]. Volumul e alcătuit dintr-un quartet în care revelațiile progresează de la presimțirea lor la extazele convertirii și topirii în fluxul cosmic. Dar de un fel de extaze dramatice e vorba, căci Magda nu-și domesticește deloc sentimentul tragic al existenței, ci dimpotrivă, îl exaltă și-l folosește ca material de extază. Lumea ei trăiește acum în febra revelației, a ciocnirii cu Evenimentul transfigurator și salvator, dar salvific prin însuși dramatismul său: „un sunet nou, un ultrasunet încă insuportabil,/ ca suflul tuturor vieților căzîndu-ne dintr-odată în spate,/ ca zgomotul unei cascade enorme de sînge,/ a sîngelui tot, întorcîndu-se către noi,/ clipocind la picioare./ Dinaintea tăcerii stelare elementele omului/ cîntă în cor,/ cer un răspuns,/ ca geamătul unei nașteri gigantice/ care nu se termină vreodată,/ ca un harmoniu terestru preschimbîndu-se dureros/ într-o orgă cosmică” (Fugă pentru instrumente necunoscute). Entropiile din primul volum, duse la paroxistică, se convertesc acum în extaze și Magda se dedică unui catalog de fulguranțe extatice, desfășurîndu-le în toată procesualitatea lor diafană, dramatică și stihială deopotrivă: „Există o armonie de neînțeles/ care penetrează în toți/ ne integrează pe toți/ ne îmbălsămează/ ea e asemenea miresmei trandafirului/ și nu durează decît un moment fără limite:/ din ce în ce mai tare, mai tare,/ asurzitor, insuportabil, îmbătător,/ din ce în ce mai încet, mai încet, mai încet,/ șoptit, scîncit, abia murmurat, abia auzit,// încetînd, asurzitoare tăcere,// tăcînd” (idem). Împărțite în acte, revelațiile au suflu epic, iar suflul lor entuziasmează și limbajul, care trăiește în ritmuri de incantație, prăvălindu-se pur și simplu, electrizat, în versete, ca absorbit de „un maelstrom vorace”[13]. Recitativul profetic rămîne modalitatea retorică de consemnare a revelațiilor și de proclamare a lor, în același „lirism al cuvîntării, mai degrabă decît al cuvîntului”[14], purtat înainte de un suflu mereu învăpăiat. Poate că, într-adevăr, un asemenea elan ce nu se poate astîmpăra decît în reverberația amplă a versetelor e pîndit, măcar din loc în loc, de „demonul retorismului”[15], dar amplitudinea răspunde – și corespunde – aici intensității, limbajului stihializat și unui avertisment tradus în vituperație. Nu mai puțin ardenței revelatorii, căci Magda se aruncă direct în narațiunea supremă, colectînd urmele unei nostalgii după armonia și unitatea „pre-creaturale”, amintirile pre-ființei: „și noi am fost cîndva în trupul universal/ și noi am privit prin ochii nemărginiți” (Haosmos). Viziunea ei are în centru binomul „auroral-apocaliptic”, contopind extaza și supliciul, imnul și sarcasmul: „Prin dezastre își atinge extazele acest univers./ Prin extaz își desăvîrșește dezastrele”. Acum apare pentru întîia oară simbolul tutelar al viziunii sale, haosmosul, ipostaza inaugural-apocaliptică, cea în care auroralul nu se topește în apocaliptic, încheindu-și mandatul, ci se contopește cu el. Iar semnele acestei realități, în care exasperarea oximoronică a trecut în armonie spasmatică, se văd peste tot în această poezie cu „sînge semiologic”[16] și care trăiește în frisonul brutal al revelației: „paie, glod, un peisaj răvășit, o absență/ o bucată de piele iată ce văd// o femeie imensă o maternitate fierbinte/ care ne cuprinde pe toți/ ne mai naște o dată iată ce văd// un sunet salvator o pată luminoasă de sînge o/ splendoare întunecată// o înserare prelungă deodată cu o dimineață/ nețărmurită/ iată ce văd” (Să fiu materie, să o iau de la capăt). Nostalgia purității increatelor o bîntuie pe Magda în vreme ce presimte apocalipsa salvatoare și strivitoare: „Aud viitura enormă. Simt suflul cascadei./ Mireasma mierii/ mîntuitoare” (Foamea de bucurie). Extazul ca agonie și agonia ca extaz sînt registrele de vibrație ale Magdei. Nu doar că își „trăiește cu exaltare revelațiile și exasperările”[17], dar extazele ei sînt exasperări, revelațiile – drame de iluminare, iar exasperările – extaze. Magda nu trăiește nicio stare fără a trăi, simultan, contrariul ei, ambele la maxima voltaică. Stările ei sînt spasme extatic-supliciale, duse înainte de o retorică stihinică.
O schimbare de gamă în interiorul viziunii se vede numaidecît în Haosmos, unde contemplația-supliciu (la Magda contemplația nu presupune detașare, distanță, ci dimpotrivă, ea e un plonjon în cele contemplate) a umanității nu se mai face de la nivel imperial („peste vîrfuri” trecea ea în Fuga pentru instrumente…), ci coboară la parterul cotidianelor, dar tot cu nostalgia imperativă a mîntuirii ca expiere: „să ne expună luminii celei mai pure/ și mai puternice să ne voaleze chipul să ne orbească/ să distrugă odată aceste clișee adormite opace frumusețea/ marele happening să salveze pămîntul/ ori să-l evapore” (Blitz. Instantaneu. Lentă developare). O frustrare nevindecabilă stă în calea contemplației ca identificare cu lumea, a cunoașterii ca participare mistic-senzuală, paroxistică, una care ar fi saturată doar de absorbția lumii în propriul corp: „Prin trup aș fi vrut să aspir lumea întreagă/ înserările acide, electrizate metropole și zăpada/ mortul pe cîmp aurore fluturătoare zgomotul/ străzilor dimineața și migrațiile înmulțirea/ frenetică a regnurilor mici și a celor abstracte […] Numai lumea întreagă m-ar mulțumi./ Prin trup s-o sorb. Să fiu lumea. Ea e ultimul drog, cel mai tare, final/ care m-ar satisface, m-ar sătura// și nici asta” (Prin trup). Nu-i vorba chiar de „un trup intelectualizat”[18], ci de o extatică senzuală în care „cunoașterea” e trăire, una în care „un singur trup vom fi vast pulsatil” (O mare de flăcări). Un trup care a absorbit toată lumea și care trăiește în mirajul luminii transfiguratoare: „Mirositoare lumină a începutului și sfîrșitului/ pulpa ta dulce atroce/ care ne devorează și ne generează/ ne dizolvă și ne reintegrează/ mă îmbeți cu o spaimă enormă/ mă dizloci cu o bucurie sălbatecă/ matcă atotprimitoare magnolie cosmică// mai e mult pînă la mireasma visată?” (Magnolie cosmică). O mistică senzuală („misticism materialist”[19], zice Gheorghe Grigurcu), care vrea să devoreze lumea pentru a putea trăi întreaga gamă de extaze și striviri, contaminează și vocabularul, drogat de aceeași insațiabilitate și mînuit cu un aspirator lexical turbo. Fiecare cuvînt declanșează o avalanșă și poemele leagă între ele aceste avalanșe lexicale ca într-o panoramă inflamată, într-o pură dezlănțuire de suflu: „ca un nisip fin, incolor, din depozite, hale și lupanare,/ din străzi, asfalt și beton, înapoi din haine, sacoșe și plase” etc. (Portretul unei străfulgerări) Niciun cuvînt nu poate veni singur în versetele Magdei, ci cu toată haita după el, dînd descrierii efervescență și entuziasm. „Arta descrierii” nu e doar „lungul drum pînă la revelație”[20], ci și reportajul extazei ca atare, transcrierea vedeniilor ca viziune: „Ascensiune frenetică nețărmurită într-un întuneric numit/ iubire un sînge de imagini un jet celest de/ imagini o lavă spectrală unde urcă artezian în cascade/ populații tinere fragede prafuri astrale celule nervoase/ istorii novissime amintiri din copilărie cosmicării/ lumi posibile scufundate unele-n altele ca foițele/ translucide și sidefii ale unui ou sideral” etc. (Călătorie în cosmos) Magda, într-adevăr, „simte enorm și vede monstruos”[21], și orice eveniment cotidian devine la ea un cataclism senzual (cînd nu e unul spiritual ori și-și), cum e în această reacție erotică preluată de la Sappho și agravată: „Mi se întunecă sferele ochilor; pupilele tremură și se sting/ un tunel rece își deschide pîlnia în mine spre haos./ Ca și cum apropierea chipului tău, atîta vreme dorită/ ar însemna sfîrșitul, distrugerea” (Quasisonet). Tripticul Haosmos-ului(întregit cu o addendă „post-manifest”) continuă serialul revelațiilor din O tăcere asurzitoare, mutînd angoasa de „cosmicitate” în contextele cotidianului bîntuit de vifornița transcendentelor.
Nu o ruptură a fluxului de revelații, dar o abatere de pe cursul lui principal se petrece în Poeme-le politice, volum de recuperare a celor ținute în sertar, dar și de ocazionale prilejuite de revoluția anticomunistă și de primii ani post-comuniști. Semne-le din deschidere, scrise între 1979-1989, relevă ce forță a denunțului și disperării se strînsese în Magda și cum a izbucnit ea în tablouri ultragiate ale speranței decapitate: „Și el, pruncul umed și sfînt, marele prunc va veni/ umil și tăcut, învelit în ziare, neanunțat,/ ca un pachet lepădat lîngă ușă, lîngă sticla de lapte,/ ca o mică conservă universală plină cu vid și apocalipsă/ de atîta timp așteptată” (Muncile Afroditei). Oricît de caricat și împins în grotescă, există un mesianism în poezia Magdei, dar unul depus din orice funcție, un mesianism ca agonie. Revolta ghemuită nu cruță sarcasmele radicale, trase ca fulminanțe ale ororii în fața decrepitudinii civice: „Da, da, da! ba, ba, ba! ka, ka, ka!/ și boborul, boborul cum bubuie în urale și urlete/ schiaună latră mugește în coloane și hore/ face tumbe pe străzi și prin piețe doar-doar/ i s-o da și astăzi rația de paie și vorbe” (O gură de paie). Pamflete surescitate, aproape isterice, denunță condiția socială a acelor ani – dar mai ales ethosul mizeriei și al complacerii în mizerie: „Dumnezeu străbate orașul cu o camionetă încărcată cu oase./ Trece mîndru și mulțumit./ — Spune-mi, prea Înalte, le duci la groapa comună?/ — Nu, zice El, le duc la magazinul universal./ — Atunci pentru ce ești așa de mîndru?/ — Au pentru o ciorbă” (Piața Matache song). E un grupaj în care densitatea revoltei și ororii capătă o materialitate insuportabilă și explodează în picturi expresioniste grotești (cu un penel luat de la Goya).
Nu mai au aceeași forță picturală poemele dedicate evenimentelor și tranziției „din regnul vegetal în regnul martiric” (Mai ales să nu obosim), contaminate de un spirit publicistic, și nici simpozionul civic (la care sînt convocați Poetul, Intelectualul, Femeia și Cetățeanul), și el mult dator oratoriei de pedagogie socială. „Caracterul oratoric-dramatic și proclamatoriu” remarcat de Cornel Regman[22] iese acum în prim-plan și dintr-un retor de revelații Magda devine un retor de mustrări civice.
Dintre toate volumele Magdei, cel mai „dogmatic”, mai demonstrativ și mai articulat pe ideea unificatoare a scenariului expiativ-extatic e Poeme Trans, volumul în care transpare aproape manifest „utopia rigorii, a construcției desăvîrșite”, constatată chiar de la începuturi de Ion Bogdan Lefter.[23] Mica antologie care premerge psaltirea inedită e făcută parcă intenționat spre a marca unitatea de viziune. Ample, cum se cade unei epopei de revelații, poemele dezvoltă (nici nu s-ar putea spune că doar transcriu, deși Magda e un fel de reporter din Patmos, căreia filmul viziunii i se arată în direct) sinteze de experiențe sau experiențe sintetice, iar acolada lor închide, aproape regulat, o întreagă istorie de iluminare și ascensiune. Punctul contemplativ e sus de tot, peste ceea ce s-ar putea numi, după Bachelard, „contemplație monarhică”, una ce, totuși, ține lumea în detalii. Magda privește însă de acolo de unde detaliile lumii nu se mai disting și tot ce vede ea e un peisaj de principii și stihii, de energii și substanțe adunate la un colocviu apocaliptic. Scrisul acesta totalizant (dar totalizant prin reducția la fenomene, ceea ce induce un fel de incantație conceptuală, o nominalizare generală a lumii, nu totdeauna de folos liric, aș zice – au zis și alții) face reportajul unor spasme vizionare, dar și mai mult pe al unei procesări în contopire luminiscentă; premisa lui e un fel de erotism de cunoaștere, de participare prin mistica identității eu-lume. Magda nu s-ar mulțumi, ca Blaga, să le ceară munților un trup; ea-l cere de la întreg cosmosul. Practic, Magda ar vrea să scrie poemul acela de „însumare” imnică totală, cel pe care „numai marea,/ meduzele cînd plimbă sub clopotele verzi” e în stare să-l scrie (dar nici Barbu n-a reușit, decît să-l enunțe ca ipoteză necesară a celebrării). „Revelațiile” sale (nu-s sigur că e un termen potrivit, fiind vorba, de fapt, de niște procesualități revelatorii) au epică interioară și se mișcă în ritmul transfigurării, dar Magda le mai pune de sprijin și trame epice ca portativ de erupție și etalare vizionară. Cum e cazul schemei convenționale din Voiaj spațial, prilej de cartoline expresioniste așezate în diorame. Epica aceasta de frisoane spirituale are, firește, o dialectică programată ce acoperă deopotrivă supra- și infra-realitatea, Magda voiajînd cu același scrupul de frenezie și-n interiorul sinelui, acolo unde angoasele stau ghem iar regimul de crispare al ființei strivește, parcă, și limbajul: „Iar înăuntru sinele mic un copil pierdut în bunkerul antiatomic își suge degetul și plînge și plînge invocînd-o pe mama, mami, ami, ay, ay/ Iar înăuntru eu, noi așteptînd o minune care să ne scape de eu, eu, mine, mine, ine, eu, e, u/ Și minunea să vină SĂ VINĂ într-un tîrziu acolo în subsol în adîncul pămîntului să aprindă un chibrit cu o flacără stranie răcoroasă să ardă brusc gunoaiele falsei caverne din jur s-o umple cu miros de trandafir, violete și mosc” etc. (Trezirea). Că Magda e ultima romantică (feministă) ascunsă după o gramatică expresionistă se vede din reprogramarea vizionară a unor teme aproape de exclusivitatea romantică, între care, mai ales, resuscitarea unui nou sentiment al „titanismului” uman, o procesare în dimensiuni „cosmice” a condiției umane – și totul într-un reportaj patetic al devenirii ca dramă de ascensiune: „Zăceam moartă ori adormită pe fundul unei bătrîne caverne; nu știu cum ajunsesem acolo; căzusem: împrejur era un dens, pămîntos întuneric. […] Zăceam undeva în adînc, era întuneric: […] Priveam printr-un iris, vedeam lumea albastră dintr-un om vast pînă la stele, mult mai cuprinzător ca pămîntul.// Omul acela se privea într-un fel de oglindă. În ea se vedea o femeie ce se privește într-o oglindă solară,/ înconjurată de oameni vaști, transparenți, de lumină. Din oglindă mă privea surîzînd chiar Eu Însumi” (Urcarea). Tot traseul de ipostaze prin care Magda a trecut, de la sarcasmul ca extază negativă la nostalgia „totalității”, străbătînd entropiile (spirituale, sociale, morale) pînă la marginea lor de fervoare și ducîndu-și angoasele în febra revelației, e aici recapitulat într-un scenariu de fervențe dramatice. Psalmii („un fel de psalmi”), și ei recuperați, sînt raportul pe care-l face Magda despre „accesul punctual la un tip de gîndire-simțire-dezlimitare” pe care poezia sa l-a urmărit tot timpul. Nu mai e vorba de vreo tendință spre „alegoria spiritualistă”, presimțită de Radu G. Țeposu[24] încă de la primele cărți, ci de fenomenologia convulsivă a unei iluminări. O iluminare care străfulgeră, ca la Sfînta Tereza, măruntaiele ființei și care face din supliciu extaz și din extaz supliciu: „Mă doare trupul de parc-ar muri, axul ființei a devenit dureros,/ acolo unde scînteia de lumină a căzut/ acolo e spaimă feroce și e bucurie ciudată,/ e durere multă și o neînțeleasă speranță;/ acolo, în adînc, se întîmplă ceva” (Omul lăuntric). Poemele chiar asta detaliază, ce se întîmplă „acolo, în adînc”, într-o suită de introspecții-revelații la capătul căreia contopirea e deplină: „Acum sînt acasă/ pe masă stă paharul cu violete, îl privesc,/ le privesc, terminal de Divin privind alt delicat terminal,/ culoarea lui dulce, înmiresmată frumusețea lor insuportabilă/ mă lovește în piept/ și brusc sînt de fapt/ Lumea Toată” (Terminale de divin). Poate că nu-i o poezie religioasă (în orice caz, nu se leagă de tradiția ei), ci doar reportajele unor cutremure iluminatorii, peripețiile unui eu copleșit și fascinat de angoasa transcendentelor.
În logica revelatorie a poeziilor Magdei, „ocazionalele” din Viață ar fi trebuit să fie înaintea psaltirei. Nu numai pentru că în ele e domesticită și fulminanța lui indignatio, și fervoarea revelațiilor, dar pentru că acum Magda renunță la modul vocativ în care folosea – aproape exclusiv – năvala de substantive și nu pare că mai trăiește sub presiunea vechii sale furii vizionare. E o îndulcire a tonului, o blazare a entuziasmului care face ca locul impetuozităților și al electricității discursive să fie luat de o gramatică mai degrabă reflexivă decît năvalnică. De la „sintaxa fulgerului”, Magda a trecut la cea a adierilor. Ce-i drept, asta și pentru că a venit vremea renunțărilor și Magda a ajuns să creadă că „tineri bărbați nu se vor mai sinucide” pentru ea și că nu va mai fi „marea poetesă a lumii” (Poetesa). Dar nu-s temele melancolice (luate cam în răspăr, de fapt) cele care domină, ci tot cele cu febră extatică: „vie sînt eu, îndrăgostită de univers, îmbrățișîndu-mă/ vie e lumea pe care o descriu/ vii sînt toate cuvintele mele” (Viață mare). Și tocmai pentru că-i îndrăgostită și cuvintele-i sînt vii, vestește zorii „poemului înalt”, negîndu-i moartea anunțată de Bogdan Lefter. Și nu renunță nici la nostalgia imperativă a trăirii-cunoașterii absolute, a contopirii cu Totalitatea lumii, exasperată de fragmentarismul la care sîntem condamnați: „De ce, de ce să suportăm atîta multiplicare/ devorînd miriade de sterile secunde,/ atîta oarbă materie repetată într-o monotonă comédie/ ca să întrezărim confuz strălucirea unei unice Clipe?” (Într-o zi se va produce un salt). „Strălucirea” aceea nu e, la Magda, un miraj, ci un eveniment real și o prezență constant-intermitentă. Deși, la setea ei de univers, de dragoste și iluminare, nimic nu e de ajuns: „niciodată pe cît însetez/ nu voi fi”. De trei ori nu va fi. Nu știu dacă în poezia noastră s-a mai profesat o nostalgie atît de irealizabilă și de absolută, tragică în imposibilitatea ei și trăită cu un patetism atroce. Dar dacă ne uităm la declarațiile Magdei, ea imposibile și absolute și-a propus. Și chiar s-a dedicat lor, cu fervoare, cu disperare, cu furie, cu entuziasm tragic.
Astea fiind spuse, cred că e cel mai bun lucru că Magda și-a lăsat un cititor de rezervă, „dar nu un semblable, un frate, ci unul mai vast, mai de departe, răsfoindu-ne viețile ca pe niște pagini volante”.
[1] Ion Pop, Viață și texte, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 206.
[2] Fragmente despre poezie, și actualitate, în vol. Poeme politice, Editura Axa, Botoșani, 2000, p. 93.
[3] Idem, p. 95.
[4] Ibidem.
[5] Mircea A. Diaconu, Biblioteca română de poezie postbelică. Experiențe & existențe poetice (Studii, eseuri, cronici pasagere), Editura Universității „Ștefan cel Mare”, Suceava, 2016, p. 72.
[6] Ion Bogdan Lefter, Flashback 1985. Începuturile „noii poezii”, Editura Paralela 45, Pitești, 2005, p. 222.
[7] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură,Editura Paralela 45, Pitești, 2008, p. 1339.
[8] Traian T. Coșovei, Pornind de la un vers, Editura Eminescu, București, 1990, p. 142.
[9] Radu G. Țeposu, Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Ediția a III-a, Editura Cartea Românească, București, 2006, p. 146.
[10] Cornel Regman, Dinspre „Cercul literar” spre „optzeciști”, Editura Cartea Românească, București, 1997, p. 149.
[11] Eugen Simion, Scriitori români de azi, IV, Editura Cartea Românească, București, 1989, p. 566.
[12] Ion Bogdan Lefter, Prefață. Poezia Magdei Cârneci – între (hiper)realitate și metafizică, la vol. Magda Cârneci, Opera poetică, Editura Cartea Românească, București, 2017, p. 18.
[13] Nicolae Coande, Manualul Vînătorului de Poeți, I, Editura Hoffman, 2021, p. 305.
[14] Nicolae Manolescu, op. cit., p. 1339.
[15] Eugen Simion, op. cit., p. 568.
[16] Gheorghe Grigurcu, Poezie română contemporană, I, Editura revistei „Convorbiri literare”, Iași, 2000, p. 223.
[17] Iulian Boldea, Poeți români postmoderni, Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2006, p. 72.
[18] Romulus Bucur, Poeți optzeciști (și nu numai) în anii 90, Editura Paralela 45, Pitești, 2000, p. 43.
[19] Gheorghe Grigurcu, op. cit.,p. 224.
[20] Traian T. Coșovei, op. cit., p. 144.
[21] Nicolae Coande, op. cit., p. 299.
[22] Cornel Regman, op. cit.,p. 151.
[23] Ion Bogdan Lefter, Flashback 1985…, p. 223.
[24] Radu G. Țeposu, op. cit.,p. 148.
