„De la celulele corpului nostru pînă la narațiunile pe care le numim acasă, schimbarea ne definește parametrii vieții, schimbarea ne marchează prin felul în care ne opunem și prin lucrurile la care ne opunem. Sîntem alcătuiți din felurile diferite în care ne narativizăm reacțiile la scindare și în care ne adaptăm la ceea ce trebuie să acceptăm. Acest număr al antologiei strînge laolaltă proze, poeme, eseuri, rapoarte de pe frontul schimbării”, scrie editorul american John Freeman (n. 1974) în argumentul celei mai noi ediții a acestei antologii internaționale trimestriale pe care Editura Black Button Books ni le oferă cu generoasă regularitate.
Apărută cu regularitate în ultimii ani și în limba română, Freeman’s pare un fel de meteorit căzut în librăriile noastre doar pentru a ne aduce mostre literare de pe alte planete culturale, dar nu de vechimea Universului evocat în argumentul de mai sus, ci dimpotrivă, dintre cele mai noi. În această ediție, a cincea dintre cele apărute la Black Button Books, scriitorii cu care cititorii români ar putea fi cît de cît familiari pot fi numărați pe degetele unei singure mîini (dintr-un total de 28 de semnături).
Dincolo de eseurile personale, reportajele și poemele „la temă” prezente și aici, ca în oricare altă ediție a acestei antologii fusion, în cele ce urmează mă voi opri doar la prozele de ficțiune, cinci la număr, dacă le-am identificat eu cum se cuvine. Tema schimbării vine ca o mănușă aproape oricărui text de ficțiune în măsura în care intriga literară presupune cu necesitate o (nevoie de) schimbare: orice protagonist din istoria literaturii se confruntă cu o schimbare sau rezistă unei schimbări. Acestea fiind zise, rămîne la latitudinea fiecărui cititor să identifice despre ce fel de schimbare e vorba în fiecare proză în parte.
„Ultimele zile”, proza japonezei Sayaka Murata (autoare tradusă cu roman la Polirom) este un scenariu distopic despre o lume, nu departe în viitor, în care, din cauza progresului medicinal, nimeni nu mai moare de boală sau bătrînețe, moartea fiind o opțiune personală la care apelează atît de multă lume, încît demografic planeta se menține în echilibru. Proza urmărește ultimele zile din viața unei protagoniste de doar 36 de ani care se pregătește de o sinucidere „naturală”, alegînd, dintre toate ofertele disponibile, mai mult sau mai puțin excentrice, un anume medicament de la farmacie. Remarcabil în această proză de doar cîteva pagini este felul, deopotrivă comic, cinic și absurd, în care societatea sprijină și recomandă moartea ca pe oricare alt aspect de viață socială: „Librăriile erau pline de cărți despre feluri în care să mori: Perfect pentru femei! 100 de feluri drăguțe pentru a muri, Mori ca un bărbat adevărat! Cum să ai impact prin moarte! Cele mai bune zece feluri de a muri pentru îndrăgostiți, varianta ilustrată. Eu am ales o carte cu titlul Hai să murim natural! Super morți pentru adulți & cele mai potrivite locuri.)
„Pielea ei, atît de frumoasă”, proza chiliencei Lina Meruane este un poem claustrofob de frenezie carnivoră, o distopie gotică vegană de familie: o femeie este închisă în casă cu cei doi fii, gătind legume la nesfîrșit („Se apropie sfîrșitul, dragii mei băieți, răzbunarea speciilor e aproape”), așteptînd întoarcerea improbabilă a soțului/tatălui plecat riscant să vîneze într-un oraș bîntuit de pandemie („Ne gîndeam la acela cadavre, îndesate în congelatoare, toată carnea din acum golitele fabrici de carne ce funcționau ca morgi, carne ce avea să se irosească cînd se lua curentul, atîta carne irosită”).
În „Pîine”, Lana Bastašić, scriitoare născută în fosta Iugoslavie, construiește monologul la persoana a doua al unei adolescente abia ieșite din copilărie și totodată din casa unui tată sever direct în orașul plin de bărbați agresori. În „Bărbatul visat”, prozatoarea americană de origine mexicană Cristina Rivera Garza imaginează scenariul mitologic al unei sirene montane în care un bărbat se îndrăgostește de o femeie misterioasă (și, invariabil, abuzată), alta decît soția lui. Această proză de realism magic psihologic, cea mai întinsă din antologie, dar nu și cea mai reușită, ar putea fi „salvată” de o eventuală ecranizare cu Ana de Armas și Gael García Bernal. În fine, cea mai bună proză de ficțiune din această ediție a antologiei Freeman’s. Schimbare îi aparține japonezei Yōko Ogawa (autoare tradusă cu mai multe romane la Humanitas Fiction), se numește „Camioneta cu pui” și spune povestea portarului însingurat al singurului hotel dintr-un oraș japonez de provincie, care se împrietenește cu fetița orfană de tată, mută și pasionată de insecte moarte, a gazdei sale. O proză tandră și sensibilă, abia dramatică, discret poetică, în care sînt distilate multe esențe specifice literaturii japoneze.
