Geografia literară în expansiune

Mihók Tamás își stabilește niște criterii rezonabile, dar și generoase, pentru recensămîntul poeților bihoreni postbelici.

315 vizualizări
Citiți în 24 de minute
Mihók Tamás, Bihorul poetic postbelic; o perspectivă critică asupra liricii româno-maghiare, Editura Universității din Oradea, 2021

Un discipol oarecum neprevăzut și-a căpătat Cornel Ungureanu în persoana lui Mihók Tamás – și mai ales în prima lui carte de istorie literară – Bihorul poetic postbelic; o perspectivă critică asupra liricii româno-maghiare (Editura Universității din Oradea, 2021). Subtitlul face, însă, o gafă, întrucît nu există o „lirică româno-maghiară” și nici Tamás nu vorbește despre ea, ci despre poezia română și poezia maghiară scrise prin Bihor (cel puțin o vreme). Vorbește despre ele cu toată îndreptățirea și temeinicia, folosind – pentru temeinicie – criteriile geografiei și istoriei literare într-o eficientă complementaritate. Îndreptățirea, la rîndul ei, se bizuie pe două premise, ambele funcționale: prima constă în faptul că Tamás e el însuși poet (și încă unul dintre protagoniștii ultimelor serii) și lumea admite de obicei că asta folosește la empatia cu poezia în genere, ca un fel de cunoaștere din interior a fenomenului; a doua e însă cea cu adevărat importantă – și anume bilingvismul lui Tamás, avantaj care l-a transformat deja într-un punct de trecere al poeziei românești în maghiară și al poeziei maghiare în română. Faptele deja comise în această calitate promit ca Tamás să devină o firmă prosperă de export-import între cele două literaturi (ori baremi poezii). Un agent dublu de cea mai bună calitate și probitate.

„Necesitatea de a cartografia poezia unei regiuni” se lovește de la bun început de cîteva dificultăți, trecute în revistă cu argumente și în mod sistematic. Ar fi vorba, mai întîi, de delimitarea ca atare a zonei, de decuparea Bihorului din mai marele cuprins numit pe vremuri Partium – sau Părțile Ungurești. În mod convențional – dar, literar vorbind, și destul de arbitrar – Tamás se oprește la granițele administrative ale actualului județ, deși, istoric vorbind, delimitarea aceasta e destul de irelevantă. Tamás nu vrea însă să practice vreun fel de imperialism sau anexionism bihorean și să se întindă peste toată zona Partiumului. Dacă însă s-ar fi aventurat – să zicem cu măcar o parte din criteriile lui H. Taine – în identificarea unei specificități care ar avea de substrat relieful ca orizont formativ sau ca predeterminare spirituală, ar fi trebuit să treacă aceste granițe și să întindă cît spre nord, cît spre sud. Dacă pusta produce altă tipologie vizionară decît „spațiul mioritic”, ar fi putut fi, cu îndreptățire, expansionist. Spațiul ca matrice formativă e prezent în cercetarea sa ca o complementaritate între pustă și carst, dar fără mari consecințe creative (probabil nici nu le are). Fapt e că Tamás se păzește de asemenea incursiuni în psihologia abisală – și în bună parte cu dreptate, deși cine știe ce ar fi ieșit la iveală dacă spațialitatea/relieful ar fi fost luate mai cu rigoare în seamă. Practic el se focalizează doar asupra orașului Oradea ca realitate literară, fără să persiste prea mult în popasurile cerute de o geografie literară propriu-zisă, cum procedează, bunăoară, Cornel Ungureanu în suita sa impozantă de cercetări „geografice”. Dacă ar fi favorizat criteriul geografist, ar fi trebuit să foreze în identitatea culturală/literară a unor așezări precum Beiușul – care chiar poate pretinde o identitate – sau actualul Ștei ori Salonta, ba chiar și Marghita și Aleșdul, orășele care s-au ocupat și ele cu literatura și care, de bine, de rău, și-au înjghebat cenacluri literare destul de productive în perioada comunistă, fie ele și fără relevanță valorică. Convins – și pe bună dreptate – că „geografia literară nu poate funcționa ca un organ de panoramare înghețat în timp, așa cum nici istoria literară nu va avea sorți de izbândă fără reliefurile spațiului exploatat,” Tamás ajunge să comprime geografia și să privilegieze istoria. Se putea, desigur, și altfel, căci fiecare punct geografic și-ar fi revelat istoria și conexiunile cu celelalte puncte și – mai ales – cu supradeterminările venite din istoria propriu-zisă (din istoria religioasă, statală etc.) și, prin urmare, cercetarea n-ar fi suferit de imobilism. Să admitem însă că asta ar fi însemnat o deviere spre cercetarea cultural-instituțională și s-ar fi primejduit astfel rigoarea cercetării literare ca atare. 

Dacă nu e simplu de delimitat un Bihor literar în funcție de o identitate sau o diferență, nu e simplu nici de încorporat bihoreni în convenția teritorială acceptată. Tamás își stabilește niște criterii rezonabile, dar și generoase, pentru recensămîntul poeților bihoreni postbelici.

Dar dacă nu e simplu de delimitat un Bihor literar în funcție de o identitate sau o diferență, nu e simplu nici de încorporat bihoreni în convenția teritorială acceptată. Tamás își stabilește niște criterii rezonabile, dar și generoase, pentru recensămîntul poeților bihoreni postbelici. La urma urmei, ce anume califică drept „bihorean” pe un poet sau altul? Dacă nu există o marcă pregnantă „bihoreană”, lucrurile și criteriile devin foarte flexibile și în baza acestei flexibilități vor fi convocați de la poeți născuți întîmplător pe plaiuri bihorene pînă la poeți care și-au trăit toată viața și și-au făcut toată școala acolo. Practic, exigența maximală nu e satisfăcută decît de un singur poet, și anume de Máté Imre, „unul dintre foarte puținii poeți postbelici de nestrămutat din spațiul geografic bihorean.” Asta, firește, între poeții cu nume. Printre cei înglobați la adăugirile de nume nesemnificative, probabil vor mai fi. Dată fiind mobilitatea mai tuturor poeților, Tamás insistă pe „fluxul de migrări” și pe pierderile și cîștigurile aduse de acesta. Ca mai toate orașele de provincie, și Oradea a trebuit să aștepte pînă cînd capitala – fie că e vorba de Budapesta, fie că e vorba de București – a devenit un loc saturat de instituții și personalități, nemaiputînd absorbi chiar totul. Se adaugă la asta și atracția altor centre culturale – un fel de capitale zonale – care au jefuit și ele orașe precum Oradea, pînă cînd n-a mai fost loc. Nu e însă de trecut cu vederea, pentru impunerea unei identități culturale, fidelitatea față de loc/oraș a unor oameni de cultură și militanța lor pentru o „renaștere” – de fapt, naștere – culturală a orașului. E cazul aici îndeosebi al lui Iosif Vulcan, după ce s-a retras din capitală în provincie, împreună cu instituția pe care a creat-o – revista „Familia”. Mai sînt și alte cazuri de asemenea fidelitate militantă, atît între scriitorii români, cît și între cei maghiari. Dar fascinația capitalelor și marea lor capacitate de absorbție caracterizează deopotrivă literatura română și maghiară din Transilvania, formată – și afirmată – îndeosebi de „migranți” și migratori dintr-un loc într-altul. Era inevitabilă flexibilizarea la maximum a criteriului de încorporare. Căci altminteri, ținînd cont că „doar un sfert – din numărul poeților acceptați, n.n. – se poate lăuda cu loialitatea fizică (fiindcă pe cea spirituală au păstrat-o cu toții, fără excepție) față de Oradea și împrejurimile sale”, Bihorul aproape că s-ar fi pustiit. Noroc doar cu „manifestările de nostalgie față de pământul natal și vatră, față de geografia propriu-zisă și oamenii locului”, folosite de Tamás drept indiciu de apartenență. Desigur că, în postmodernism, cînd locul de baștină și-a pierdut din prestigiul afectiv și din mitologia sa tematică, „ipotezele geografiei literare” sînt cu totul „subminate” de deteritorializarea tot mai eficientă. Așa ar fi stat lucrurile și în cazul avangardismelor, cu spiritul lor internaționalist, dacă ele s-ar fi practicat în Bihor. În realitate, nu prea s-au manifestat, cu toate că în demonstrația lui Tamás poeții maghiari și-au asumat, pe urmele lui Ady, o componentă de tip avangardist – mai degrabă în polemică de programe și formule cu „centrul” budapestan mai conformist cu tradiția, îndeosebi în perioada interbelică, atunci cînd scriitori maghiari rămași în România s-au baricadat în spatele „transilvanismului”.

Operînd o tăietură istorică radicală și folosind sfîrșitul celui de-al doilea război drept bornă inițială, Tamás și-a simplificat în bună măsură treaba și cercetarea. Sau, mai bine zis, și-ar fi simplificat-o dacă n-ar fi fost nevoit să facă o amplă incursiune în interbelic și chiar mai înainte. Trebuind s-o facă, a dat peste o problematică deosebit de delicată și sensibilă, derivată din condiția celor două – să le zicem – literaturi. Chiar dacă își asumă – și se ține de asta – un „mod imparțial” în „abordarea celor două culturi”, lucrurile nu devin mai puțin sensibil de atins. Istoria a făcut în așa fel încît, pe rînd, literatura română și maghiară din Ardeal au trecut pe rînd prin etape de provincialism extra-statal; atîta doar că procesul a fost cu sens invers. Literatura română ardeleană a început să se afirme într-un cadru statal neromânesc – și era văzută încă de Ibrăileanu și chiar de Lovinescu drept o literatură provincială complexată (cei doi fiind cam ultimii exegeți care pun în valoare diferențele regionale); ea se mișca între două prestigii și atracții – atracția literaturii din Regat și prestigiul literaturii maghiare, care-și dăduse deja o serie de clasici (și nu doar pe Petöfi). Literatura maghiară din Ardeal s-a trezit brusc „provincializată” după primul război și nu-i de mirare o oarecare animozitate stîrnită între scriitorii maghiari ardeleni și cei din Ungaria. Respinși de centrul lor cultural natural, organic, scriitorii maghiari ardeleni s-au protejat la adăpostul unei posibile identități „transilvaniste”. Tamás trece prin problematica „transilvanismului” și prin trauma de marginalizare – excludere chiar – trăită de scriitorii maghiari din perioada interbelică. Ba chiar reușește să pună în lumină partea pozitiv-literară a acestui proces, subliniind că „statutul de minoritar” al scriitorilor maghiari s-a dovedit „un alibi literar extrem de rodnic”, întrucît le-a permis să se revendice din modernismul lui Ady și să continue linia de modernizare. Nu știu dacă nu e exagerată afirmația potrivit căreia „Budapesta a pornit un război literar aprig împotriva scriitorilor maghiari din Transilvania”, dar animozități întreținute de oficialități au existat, ceea ce a dus la faptul că „discuția despre transilvanism a deviat de la o recuzită de presupoziții estetic-literare la argumente strict politice”. Suspiciunile au fost prea mari pentru ca „transilvanismul” să poată rezista.

Pe valori „locale” – sau localiste – s-a bizuit și o grupare de scriitori români, cea de la Thetis-ul sibian, avîndu-l ca doctrinar al „localismului creator” pe Alexandru Dima. Dar nici Ungaria, nici România n-au încurajat (n-aveau nici un interes) astfel de manifestări de diferențiere provincială, de „autonomie” – iar cele două orientări/grupări nici nu s-au sprijinit. Dar „transilvanismul” a fost o soluție de traumă pentru scriitorii maghiari. Asta în vreme ce pentru scriitorii români din Ardeal tocmai sosise momentul deprovincializării, al euforiei de integrare. Sînt procese culturale – literare și chiar ideologice într-o oarecare măsură – deosebit de epice și chiar dramatice în parcursul lor, puse în evidență în cadrul cercetării lui Tamás, dar numai în măsura în care foloseau drept premisă.

Un spirit „ardelean” – sau, cum zice Tamás, „mai degrabă mitteleuropean” – pare a uni scriitorii ardeleni dincolo de etnie. Cel puțin dacă ne bizuim pe caracteristicile „ardelene” puse în evidență de Mircea Zaciu: spirit istoric, militanță și misionarism moral și național, eticism, responsabilitate. Dar dacă aceste semne chiar există, ele au fost de-a dreptul interzise în perioada imediat postbelică, atunci cînd singurul element diferențiator între cele două literaturi ar fi trebuit să rămînă doar limba, căci campania de uniformizare și nivelare lovise toate celelalte registre. A fost o nouă dramă – pentru toți scriitorii, dar cu nuanțe agravante pentru cei maghiari, care aveau de refulat inclusiv identitatea lor etnică. Naționalismul ceaușist care a urmat a agravat și mai mult această frustrare. Condiția aceasta tensionată, încărcată de frustrări, e bine pusă în evidență: „generația de scriitori maghiari care s-au afirmat începând cu anii ’60-’70 a trebuit să facă față unei situații de-a dreptul paradoxale. În scrierile lor, pentru a-și feri valorile naționale în matca unui sistem politic ostil, ei trebuiau să valorifice segmentele ce stau la baza culturii maghiare. Însă, concomitent cu animarea tradițiilor, poezia lor mai trebuia și să corespundă noilor tendințe în literatură”. Analizele dedicate poeților vor scoate și ele în evidență aceste tensiuni mocnite sau – uneori – izbucnite, fie în volume samizdat, fie în volume trecute prin cenzură.

În principiu, poeții înregistrați sînt dispuși în serii generaționiste, dar alternate cu criteriul „grupărilor” (îndeosebi în cazul scriitorilor maghiari, unde ele erau mai coagulate, în pofida supravegherii la care erau supuse). Tamás nu e însă un „generaționist” chiar dedicat ideii de generație, căci o lasă să evolueze destul de convențional. Chiar și cînd pare a o folosi mai riguros – bunăoară, cînd vorbește despre generația Forras  ca despre „o generație trifazată” – nu pare a trimite la recondiționarea în trei „promoții” a generației, așa cum a fost ea propusă de Laurențiu Ulici, ci folosește doar criteriul de succesiune a valurilor. Dar organizarea pe clase cronologice e utilă și suficientă, căci importantă devine investigarea autonomă a fiecărui poet (de tipul micro-mografiei).

Aceasta, propriu-zis analitică, e partea cea mai întinsă cărții, realizată profesionist, cu portrete „tip dicționar”, în care un merit suplimentar pentru cititorul român îl au analizele dedicate poeților maghiari, cu evidențierea „izomorfismelor de poetică” dintre ei și poeții români. Sînt investigații aduse, bibliografic vorbind, la zi, atît în privința scriitorilor români cît și a celor maghiari, Tamás folosind la maximum mobilitatea sa de pendul între cele două literaturi. Analize veritabile, pe fir cronologic, într-o evidentă conduită de profesionalism critic în care criteriul „fenomenului” e urmat de cel al „dicționarului”. Parada grupărilor literare – mult mai consistente cele maghiare – întreține eposul creativ al zonei, dar fără a se putea face prea mult patriotism localist pe seama ei. Nimeni nu pare a-și fi propus să devină un poet „bihorean”, nici cei din vechime, nici – cu atît mai puțin – cei de azi. Dar, vrînd-nevrînd, Tamás face să triumfe criteriul geografiei literare cu instrumentele istoriei literare. Și, firește, ale criticii în primul rînd.

Alexandru Cistelecan este considerat de mai mulți critici literari și editorialiști unul dintre cei mai importanți și influenți critici literari români contemporani, fiind acreditat drept unul dintre cei mai buni și mai rafinați critici de poezie ai României.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Frumoasa și brutele

Mi-era dor să citesc o carte scrisă de Thanas Medi, după imensa surpriză (mai mult decât

Suprarealisme viabile

Ceea ce iese în evidență în noul volum al lui Sebastian Reichmann, Edenul tăcerii rele, este

Mătania de orori

Cunoscut în cercurile literare autohtone ca scriitor plurivalent, cu vaste domenii de interes, Tudor Crețu se

Gnoze umaniste

Colectiva lui Ioan Coroamă e o bizarerie (post)umanistă inedită mai greu de recuperat în peisajul ultimelor