/

Cioran în lumea bună, literară: primul interviu

Un interviu, ignorat până acum, apărut în numărul din 15 decembrie 1949 al săptămânalului cultural Les Nouvelles littéraires - probabil primul pe care Cioran l-a acordat presei franceze după apariţia Tratatului de descompunere.

152 vizualizări
Citiți în 10 de minute
Cioran în 1949-1950

Faptul că Cioran a trăit la Paris retras, într-un soi de clandestinitate literară (ca şi cum n-ar fi acolo, spune el în Caiete), e de notorietate. N-a fost însă întotdeauna aşa. Succesul primei cărţi pe care a scris-o în limba franceză, Tratat de descompunere, apărută la Gallimard în septembrie 1949, l-a propulsat în prim-planul vieţii pariziene, devenind treptat unul dintre obişnuiţii saloanelor literare – pe care le frecventa „dintr-o curiozitate stupidă”, cum avea să se justifice mai târziu.

Din această perioadă, în care sunt publicate în ziarele vremii mai multe articole despre cartea sa, datează şi un interviu, ignorat până acum, pe care l-am descoperit în numărul din 15 decembrie 1949 al săptămânalului cultural Les Nouvelles littéraires. Este vorba de – probabil – primul interviu pe care Cioran l-a acordat presei franceze – şi printre foarte puţinele, căci nu va mai da interviuri decât rar, răspunzând şi atunci mai ales solicitărilor venite din afara Hexagonului.

Trebuie spus că nu e unica sa intervenţie publică din perioada ulterioară publicării Tratatului: cu doar câteva zile înainte – mai precis pe 10 decembrie, Cioran tocmai anunțase, într-o foarte scurtă intervenţie din cadrul unei emisiuni radiofonice la care fusese invitat, că lucrează la o nouă carte, intitulată „Petites réflexions pour personnes fatiguées” (Mici cugetări pentru persoane obosite; va fi publicată în 1952, cu titlul Silogismele amărăciunii).

Ceea ce face ca această apariţie a sa în presa scrisă să fie cu totul aparte este faptul că articolul din Les Nouvelles littéraires nu-i este dedicat în exclusivitate, Cioran aflându-se aici în compania a doi congeneri, care s-au făcut remarcaţi în aceeaşi perioadă în Franţa: C. Virgil Gheorghiu, autor al romanului de mare succes La Vingt-cinquième heure, şi Mircea Eliade, care publicase Traité d’histoire des religions şi Le Mythe de léternel retour. Intitulat „Trois Roumains témoignent” (Trei români depun mărturie), articolul e semnat de Jeanine Delpech, o cunoscută ziaristă, traducătoare şi autoare de romane, care ţinea şi un salon literar (Neagu Djuvara susţine în Amintiri din pribegie că-l adusese pe Cioran în acest salon la rugămintea amfitrioanei). La solicitarea ziarului, Jeanine Delpech i-a intervievat pe cei trei exilaţi la Paris, scriind despre ei că îi leagă faptul că „sunt voci româneşti care exprimă azi, cu cea mai deplină luciditate, angoasa omului în faţa absurdităţii şi ororii epocii noastre”.

Dintre cei trei români, doar Cioran beneficiază de un mic portret, semn că produsese o vie impresie asupra interlocutoarei. Descrierea îl prezintă ca având o frunte înaltă, sub părul de un blond ruginiu, cu o figură cu trăsături grave, dar mobile, surâzând adesea şi vorbind „admirabil franceza”. Conversaţia este redată fragmentar, fiind evident că au fost alese părţile cele mai semnificative ale discuţiei – altminteri cu siguranţă nu foarte lungă. Lucru remarcabil, Cioran face câteva referiri la cărţile sale scrise în limba română, dar aminteşte şi de eforturile considerabile depuse pentru a scrie Tratatul de descompunere, enumerându-şi instrumentele de lucru – gramatici şi dicţionare ca Larousse, Littré şi Bescherelle (în text, acesta din urmă, mai puţin cunoscut, fiind scris greşit). Interviul confirmă şi faptul că a decis să treacă la limba franceză în 1946 – şi nu un an mai târziu, cum avea să susţină, în repetate rânduri, în interviurile pe care le va da începând cu anii ’70.

Redăm mai jos acest micro-interviu dezgropat din negura arhivelor, care ne evocă un Cioran dacă nu esenţialmente diferit de cel pe care-l ştiam, cu obsesiile şi paradoxurile lui, măcar ne dă o idee despre verva sa, motiv pentru care Virgil Ierunca, plin de entuziasm, consemna în jurnalul său din acea vreme că „conversația cu Cioran e o neîntreruptă încântare”.

*

„Fiu de preot ortodox, la douăzeci de ani am câștigat un premiu pentru tineri scriitori cu o carte încâlcită și lirică (Pe culmile disperării – n.n.). Apoi am fost nevoit, din cauza consternării familiei mele, să retrag din circulație un comentariu la viețile sfinților (Lacrimi şi sfinţi – n.n.), scris în mijlocul unei crize religioase. Am predat filozofie în 1936-1937, apoi am venit la Paris să lucrez la Sorbona, unde sunt încă înscris. Până în 1946 am scris în română, apoi mi-am dat seama că trebuie să renunț la limba maternă. Cartea mea Tratat de descompunere a fost cât pe ce să câștige premiul Rivarol, în manuscris. I-am dat acestei cărți o formă lirică ca să evit construirea unui sistem – am oroare de filozofie și detest istoria, această „impostură uriașă”, cum spune Valéry, omul pe care îl iubesc, pe care îl admir cel mai mult. Scrisorile lui Valéry, cărțile sale poștale, ce minunăţii! Se pare că din douăzeci și cinci de mii de pagini inedite ale lui Valéry vor fi publicate doar trei mii, în timp ce debutanţii refuză să scoată cea mai mică găleată cu apă murdară din romanele lor fluviu! Asta e complet lipsit de sens!”

Îi spun lui Cioran: „Scrieţi în franceza lui Bossuet lucruri care l-ar fi făcut pe Bossuet să sară în sus.”

„Pentru prima mea carte în franceză, am făcut săpături în Larousse, Littré, Bécherel, în cărţi de gramatică pentru liceu. Cât despre substanță, am vrut să depistez originea răului în istorie; pentru mine, el vine din atașamentul față de o credință, din nevoia de convertire. Obsesia absolutului duce la anomaliile de care suferim. Ceea ce are valoare pentru mine este frivolitatea inteligentă. Îmi plac vremurile de decadență, precum cele în care trăim, unde noi suntem stoicii și epicurienii Romei moderne. Pentru mine, nu există cale de mijloc între rugăciune și paradox, nu există soluție pentru om, această maimuță care nu va rezista. Aventura lui este imensă, dar are doar valoare de spectacol.”

Că acest spectacol îl fascinează pe Cioran, e neîndoielnic, în fața atenției sale pentru ființe, a râsului său copilăresc, a delicateţei cu care recunoaște: „Dar nu-i luaţi totuşi pe toți românii drept sceptici. Poziția lui Eliade este la polul opus faţă de a mea; cu toate acestea, suntem cei mai buni prieteni din lume. Când deteşti filosofia, nu-i permiţi să-ţi tulbure simpatiile!”

N. 1957, Oradea. Licenţă în filologie la Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj (1981), doctor în filosofie cu o teză despre Cioran (2020). Redactor al revistei Familia din 2008.

Cărţi publicate: Trăirea geometriei - poezii (Gym, 1992), Infernul nostru cel de toate zilele - publicistică (Multiprint, 1998), Litanie putredă - poezii (Limes, 2018), Cioran, omul incomplet - studiu monografic (Tracus Arte, 2021).

Ediţii: Spiritul artelor marţiale (Multiprint, 1994), Paul Goma, Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor (Multiprint, 1995), Sergiu Vaida, Într-o lumină aurie (Biblioteca Revistei Familia, 2017).

Traduceri: Simon Judit, Peisaj citadin cu români şi maghiari (Scripta, 2000).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Reconstituiri”