„Bărbatul fără cap este rezultatul unei lupte, atât biografice, cât și literare. Deși volum de debut, în el se regăsesc mulți ani de căutări, de arheologie personală, de genealogie asumată nu fără tensiuni sublimate în cele din urmă literar. Lavinica Mitu are un simț al imaginii și un simț al sunetului pe care nu le pot califica altfel decât «native» – ele sunt dovedite în tot ceea ce a scris ea în ultimii ani și iată că acum își fac de cap și între copertele unei cărți. Încercarea ei de a reconstitui de la nivelul ochilor unui copil atât o lume dispărută, cât și fantoma unui bărbat la fel de dispărut este realizată cu ajutorul acestor instrumente sensibile și mai puțin cu cel al rațiunii sau al memoriei voluntare. Proza ei e ca un elastic întins la maximum – tensiunea pare să rupă firul firav al atașamentului față de un părinte dispărut, însă rezistența acestuia depășește orice imaginație. Dacă ar fi să trag o concluzie, fie ea cât de banală, aș spune că avem în față o carte despre iubirea implacabilă a unui copil pentru părintele lui, dar și despre răul pe care-l facem, de multe ori fără s-o știm, copiilor noștri. O carte sobră, matură, tăioasă ca o sabie de samurai, dar care își conține în adâncuri o tandrețe și o capacitate de a ierta pe care un scriitor mai puțin talentat le-ar fi exhibat cu orgoliu. Lavinica Mitu este, cred asta fără umbră de îndoială, un câștig pentru literatura română contemporană.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)
Trenul InterRegio 1893 pleacă din Bucureşti Nord la 13.30 şi ajunge la Slatina la 17.18.
Titu
Găeşti
Goleşti
Piteşti. Staţionează cincisprezece minute. Îmi iau geaca, sticla de Pepsi şi cobor pe peron. Îmi aprind o ţigară şi îl sun. După câteva apeluri intră mesageria vocală. Nu, nu vreau să las un mesaj. Burniţează şi mă gândesc că aş putea să îmi iau o cafea caldă din gară. Telefonul îmi vibrează în buzunar. Nu e el. Doar Marius. Vrea şi el o cafea. Cu lapte. Şi două pliculeţe de zahăr. Ai putea să cobori şi tu, îi scriu, dar şterg mesajul şi număr picăturile de apă de pe ecran. Îmi aprind a doua ţigară şi scot portofelul din buzunarul interior al gecii. Nu am hârtii de un leu. Aş putea să încerc să schimb la magazinul non-stop, dar rămân pe peron, a început să îmi fie frig şi mă întreb câte minute aş face pe jos până în Bascov. Dacă mai stă acolo. „Trenul InterRegio Bucureşti Nord – Slatina va pleca din staţie de la linia doi peste zece minute. Vă rugăm să vă îndreptaţi spre peron.“
Ce faci, tati? M-ai sunat? Eram în curte.
Îi recunosc vocea guturală de fumător abia trezit din somn.
Suntem în gară aici, mai stăm câteva minute. Poţi să vii? şi ştiu exact ce-mi va spune, deşi mă încăpăţânez să încerc pentru a nu ştiu câta oară să cred că de data asta va fi altfel.
N-am bani, tati. Şi îi spun că nu îmi trebuie bani, că nu de-aia l-am sunat, vreau doar să îl văd. Nu pot, tati, că nu am maşină, mi s-a stricat săptămâna trecută. Nu poţi să iei un taxi? insist eu. N-am cum. Nu-s bani, tati, înţelege, habar n-ai ce amărât sunt, a trebuit să mă împrumut de pâine şi de ţigări, cu ce să fac bani dacă m-a lăsat maşina. Las că mai vii tu. Poate oi fi mai bine atunci şi o să am să îţi dau şi ţie. Aş putea să repet că nu pentru bani l-am sunat, dar îi spun că îl înţeleg, că trebuie să închid că pleacă trenul, el tuşeşte şi îl aud cum bea ceva şi ştiu că e vodca cu care se trezeşte, vodca cu care adoarme şi cea care îi face mâinile să nu mai tremure.
Marius mă întreabă de cafeaua lui. N-aveau, îi răspund şi mă aşez pe scaun, geamul e fisurat şi lipit cu scotch maro, aş putea să apăs cu degetul până ar ieşi pe partea cealaltă şi îmi imaginez că de fapt apăs într-o meduză şi corpul ei se desface şi se închide inel pe arătătorul meu.
Închid ochii. Miros a tutun şi a început de iarnă. Scot o gumă de mestecat din rucsac şi îl văd pe tata în Loganul lui alb, care de fapt nu este al lui, proaspăt bărbierit ca întotdeauna când iese pe traseu, are mereu două-trei lămâi mici în portieră, ce faci cu ele, îl întreb şi el îmi spune că îşi parfumează mâinile, nu-i frumos, tati, să îţi miroasă mâinile a ţigară, mai ales că, vezi tu, tot timpul când am câte o clientă, cobor din maşină, îi deschid uşa, sărut mânuşiţele, domniţă, mâinile, să ţii tu minte, sunt primele pe care ţi le vede omul, ia arată-mi, aşa, să ai mereu unghiile îngrijite, să nu uiţi ce te învaţă tatal tău, că eu ştiu multe despre viaţă, dar le păstrez pentru mine că oricum nimeni nu înţelege. Trenul pleacă cu şuieratul lui ascuţit şi bătăi sacadate pe şine. Simt cum mi se face greaţă şi tâmplele mi se încordează dureros, mă încrunt fără să deschid ochii, aş putea să plâng de ciudă, dar aleg să mă înfurii, aş putea să fiu dezamăgită, dar aleg să blestem în gând.
