Un paradox bizar marchează de câțiva ani viața literar-dramaturgică românească: Uniunea Scriitorilor nu mai acordă premiul pentru dramaturgie, în timp ce tot mai multe teatre organizează concursuri de gen, iar dinamica pieței de texte teatrale autohtone e în continuă creștere.
A rămas, astfel, ca doar Concursul „Cea mai bună piesă românească a anului” al UNITER să gireze cvasi-canonic (măcar din perspectivă literară, deși textele au început să fie și montate) valoarea adăugată a noului scris pentru teatru din România.
E și cazul a două din piesele câștigătoare din ultimii doi ani, una deja publicată și jucată, a doua abia anunțată ca premiată, la Gala UNITER din 19 iulie.
Piesa anului 2019 este Hai, să vorbim despre viață de Ana Sorina Corneanu, publicată la Editura Unitext în toamna trecută și jucată deja la Naționalul bucureștean, în regia Zsuzsánnei Kovács. Ana Sorina Corneanu este actriță, dar nu complet străină de scris, înțeleg din scurta sa prezentare (a fost content writer, jurnalistă etc.).
Piesa este un monolog dramatic cu debut atipic, la persoana a treia, revenit pe parcurs la persoana întâi, care contrapune, într-o manieră poetică și subsecvent ironică (dar fără să ajungă la cinism), idealuri și targeturi, karma și divinitate, viață pragmatică și existență boemă, simili-onirică. E confesiunea unei tinere aflate la un interviu de angajare, într-un efort de a-și depăși asociala introvertire visătoare și a deveni femeia de succes cu carieră, copii și viață familială exemplară. Aceasta ar fi rama în care evoluează personajul, cu un discurs nu mereu bine controlat auctorial, dar cu suficiente pasaje memorabile, acute, ca să justifice opțiunea juriului și, până la urmă, calibrul artistic al ansamblului.
Nu sunt puține fragmentele citabile. Unele, savuroase prin ingenuă acuitate (și care denotă flerul ori măcar o excelentă intuiție literar-teatrală a autoarei): „Crizele existențiale, întrebările, filosofia și iubirea sunt pentru oamenii fericiți, i-a spus cineva. Nu oricine își permite luxul ăsta. Majoritatea se concentrează pe pâine” (p. 16). Altele, de o asprime pe muchia batjocurii: „Dă-te cu un ruj ieftin, boiește-te hidos, râzi tare, zâmbește cu toată gura tipului de la masa din spate. Arată-i cât ești de proastă, cucerește-l cu prostia ta, multora le place chestia asta. Orice, fă orice, numai nu te arăta deșteaptă. Nu-i speria pe ceilalți” (p. 25).
Piesa are o stilistică lexicală aparte, uneori supărătoare, cu fraze construite cumva fracturat, cu topica inversă. Nu știu dacă sunt pure și simple neglijențe ori un pattern al limbii noilor generații (ups, am ajuns la vârsta la care evoc asta!). Nu m-a deranjat această bavură lexicală, mai degrabă m-au intrigat formule precum „scormone” (în loc de „scormonește”) sau Balshoi (în loc de Balșoi), însă ele nu sunt stridente pentru discursul colocvial-oral al personajului. Virgula din titlu, în schimb, este stridentă și nu-i înțeleg sensul. Ce e de reținut, peste toate, este felul în care povestea „se așază”, capătă consis- tență spre final.
Repet, însă, dincolo de aceste asperități, textul are destule pasaje forte, care-i asigură o osatură solidă, ce-l fac un bun pretext dramatic. De altfel, piesa m-a făcut curios să văd și spectacolul.
Există în text un punct de inflexiune semantic, cu evident referent cultural – e acel „aforism cathartic” ce apare în orice scriitură: „speranța că îți poți face zilnic bagajul și poți pleca la Moscova” (p. 30). Și dacă asta ar fi fost unica frază de remarcat a monologului, era de ajuns ca Hai, să vorbim despre viață să suscite interesul cititorului.
Mai remarc finalul un pic romanțios, cu Lacul lebedelor și telefonul care sună, ca într-un happy-end hollywoodian. Un final nu foarte confortabil de transpus scenic, dar valid, finalmente, ca rotunjire a construcției dramaturgice.
Până una-alta însă, rămâne ca acest debut literar-teatral să nu fie doar o excepție în cariera Anei Sorina Corneanu, ci un început.
Piesa premiată anul acesta la concursul UNITER, Prințesa care sforăia a lui Mihai Ignat, e o savuroasă demonstrație ludică și metaliterară. Autorul este, de altfel, unul dintre dramaturgii români de top ai ultimelor decenii, cu un ambitus tematic și stilistic apreciabil. El a mai fost premiat la „Cea mai bună piesă românească” în 2008 și a publicat deja vreo cinci (dacă număr bine) volume de teatru, cu multe piese montate.
Prințesa care sforăia poate fi citit și ca un text pentru copii, dar și ca un rafinat exercițiu de stilistică literară. Ludicul său este agreabil, dar nu facil, iar subtextul și contextul, dacă pot spune așa, anecdotice, dar nu futile.
Subiectul piesei e redat exact de titlu: o parafrază a locuțiunii „împăratul e gol”, aici cu o miză mai ghidușă. Avem o prințesă mofturoasă și răzgâiată, ajunsă la vremea măritișului, a cărei augustă perfecțiune e subminată de sforăit, acnee, râgâit și chiar, horribile dictu, pârț. Asta spre oroarea pretendenților la mâna ei, îndelung refuzați, și spre disperarea regalilor părinți: regele devine bețiv, iar regina leșină. Și totuși, salvarea prințesei poate veni din iubirea unui om oarecare, Făt Nefrumos. Finalul deschis, decis de spectatori, va duce povestea spre un happy end sau nu.
Acest curs narativ anecdotic e nuanțat savuros de Mihai Ignat printr-un fel de îngroșare jucăușă a caracterelor și situațiilor, fără să alunece în grotesc. Dramaturgul uzează de tot felul de detalii amuzante și colorate, ca în scena cu Vraciul chemat să vindece Prințesa de sforăială:
„REGELE: Îl amenințăm cu ștreangul, iar după ce-o vindecă, îl trimitem… în China.
REGINA: A, da, China… Uitasem de China… (După o scurtă pauză) Dar s-a inventat China? Nu se va inventa mai târziu?
REGELE: Hă?! Atunci eu de unde știu de China?!”
Astfel de trimiteri cu referent cultural sau lexical subtil apar adesea în text, devenind pretexte ale momentelor dramatice, precum sifonul care-i dă prințesei eructații, sau „monitorizarea” pe care Vraciul o invocă în tratamen- tul alteței. Nu lipsesc nici vorbe mai colocviale, tot inedite pentru cronotopul indeterminat al acțiunii:
„PRINȚESA: (Brusc) Vreau! Vreau! (Ezită) Vreau… (Plânge din nou) Nu știu ce să vreau. Am de toate. Nu știu să nu am ceva. (Plânge și mai tare, se tăvălește etc.) Nașpaaaa…!
REGELE: «Nașpa»? Ce-i asta? Asta-ți lipsește, «nașpa»? (Tare, spre ușă) Străjeri! Străjeri! (Halebardierii dau năvală.) Spuneți-i Sfetnicului să-i aducă «nașpa» Prințesei! Cea mai bună «nașpa»! Cea mai mare «nașpa»! Cea mai frumoasă «nașpa»!”
Astfel de semne metaliterare apar copios în textul lui Mihai Ignat și sunt evidente mai ales în cele trei imnuri conținute, ce sunt cântate de un cor și un „solist” dintre personaje. Versurile alcătuiesc cumva un contrapunct care pune povestea în orizontul receptării mature, deși ea-și păstrează până la final aparența de piesă pentru copii. Dacă ar fi să fac o comparație literară, Prințesa care sforăia e din aceeași familie cu Leonce și Lena de Büchner sau cu Ivona, principesa Burgundiei a lui Gombrowicz.
Dincolo de astfel de observații însă, piesa lui Mihai Ignat este, în mod cert, foarte ofertantă regizoral, pentru că permite edificarea unui univers sce- nic bogat și chei de transpunere generoase. Iar pentru autor este încă un mic poliedru din caleidoscopul dramaturgic. Rămâne să vedem promisa montare și să verificăm teatral șarmul textului.
