/

Best Post-Apocalyptic Poems

Poet veritabil, cu o sensibilitate și o inteligență deopotrivă bogate și neadormite, cu o rară capacitate de imaginație verbală („ochii sincretici ai limbii”), cu o poftă salutară de a împărtăși liric aventurile sale perceptive, reflexive și poietice, Florentin Popa se exploatează „cu inima deznodată de tristețe/ și tânguire” [...]

101 vizualizări
Citiți în 9 de minute
Florentin Popa, Dezintegrare, OMG Publishing, 2021

Între poeții tineri, Florentin Popa mi se pare unul dintre cei mai substanțiali, orgoliul său de identificare având o acoperire autentică, semn al unei personalități în ofensivă, lucidă, deschisă acumulărilor filtrate cu fervoare, deseori critic, fără prejudecăți („fără să te temi că faci nimic greșit”), un spirit antrenându-se fără oțiu să convertească propria-i singurătate într-un mesaj de solidaritate cu „toți oamenii singuri/ atunci când vor să se îndrăgostească”.

O apocalipsă neacreditată canonic, dar în plină manifestare fenomenologică, saturată de epifenomene și de manifestări izmorfe pe o scală amplă, de la faptul imediat, fizic ori psihic, până la planul mitic-livresc ori cosmic, aceasta e viziunea lirică din Dezintegrare. Poemul titular se aplică orășelului copilăriei revizitat cu văzul setat (amintind de poetica filmologiei lui Tarkovski) pe focusarea detaliilor purtătoare de morbul ruinării, dar aceasta e doar o piesă de prolog la o întreagă simfonie negativă a disoluției apocaliptice. Angoasa e ubicuă și poetul îi este cronicar-operator-compozitor, cultivându-și curajul de a privi abisul și obligându-se din toată inima să exerseze tandrețea lirică față de această realitate ce îl consumă, infatigabilă: „realitatea asta se cuvine îmbrățișată”, fluxul vieții cotidiene, cu evenimentele sentimentale ale conviețuirii în cuplu, cu momentele imprevizibile ale unei iluminări, cu „toate celelalte frumuseți timide ale acestui pământ”.

Poet veritabil, cu o sensibilitate și o inteligență deopotrivă bogate și neadormite, cu o rară capacitate de imaginație verbală („ochii sincretici ai limbii”), cu o poftă salutară de a împărtăși liric aventurile sale perceptive, reflexive și poietice, Florentin Popa se exploatează „cu inima deznodată de tristețe/ și tânguire”, dar, în pofida tuturor agresiunilor dizolvante ale realității, nu se consideră un oropsit al vieții, dimpotrivă, socotindu-se – cu umor și ironie – un norocos, de vreme ce, cu delicii livrești, poate consulta, fie și imaginar, învățăturile arhaice ale unui bodhisattva comunal, posesor, acesta, al cărții liniștii, din care extrage o învățătură axiomatică: „liniște se face când golești/ viața de lucruri și apoi de oameni/ și-apoi de mare parte din cuvinte, până când/ rămâne viața strânsă strâmt pe tine: asta-i liniștea”. Din categoria aceasta a lepădării de lucruri/oameni/cuvinte fac parte, într-un mod mai acut, poemele construite experimental după reguli consacrate în atelierul constituit de micro-platforma culturală (sintagma îi aparține tocmai fondatorului ei) „Mafia sonetelor”, elaborând texte în care oferă lexicului iluzia unei libertăți inocente, dar care libertate nu face decât să ascundă, cu astuție, laborioase exerciții de rafinare a sensurilor poetice. Nu e doar o libertate dificilă ci și un demers programatic, de parcă poetul ar da curs unui sfat al lui John Cage: „Priviți totul. Nu închideți ochii în fața lumii. Priviți și deveniți curioși și interesați de cea ce este de văzut.”

Ca un Walt Whitman, nu al firelor de iarbă ci al firelor din complicata aparatură electronică pe care o stăpânește ca un șaman, Florentin Popa e un voluptos al acumulărilor patetice, al receptării mesajelor (ostentative ori ascunse) venind spre senzorii ființei sale expandate prin uzul tehnicii electronice (un efect textual fiind opulența termenilor specifici acesteia, pe care un cititor comun e nevoit să și-i însușească din mers), cu pasaje de sentimentalism asumat: „te-am visat din nou bunico/ deșirai broboane de struguri și le apăsai în pâine/ și ți-am promis că o să fie bine la cluj/ că nu o să mor între unguri/ că o să-ți aduc pâine cu cartofi/ și te-am mângâiat pe frunte sub bolți de aguridă/ stângaci, aproape școlărește/ și ți-am strivit pomeții și ți-am apăsat părul pe creștet/ ca pe o fetișcană în ultima zi de tabără știind că/ nu o să te mai văd curând cândva/ vreodată”, dar și cu ample construcții poematice doldora de trimiteri la orizonturi cărturărești ori realități din Orientul îndepărtat (aici abundă termenii, simbolurile, personajele acelui continent cultural), de o materialitate fantasmatică, fluidă, uneori surrealistă „ca și cum asculta la căști de neodim/ și egoism întregul univers”, cu salvatoare intervenții ludice ori ironice atunci când ,,dicteul” (generat de „noaptea asta în care trecem prin toate stările psihice posibile în beznă melismatică”) riscă să se cantoneze în gravitate și emfază vizionaristă: „SARAK_INYMA_MEA 60BPM_HARDDUB_RMX BY,NYIMAMA3A/ pentru mine für elise – nu pentru tine, eliza”.

Roata soarelui este una dintre marile reușite ale acestui volum, un poem ce poate ocupa un loc sigur între realizările nu doar ale celei mai tinere poezii românești, o construcție ce, alimentându-se din iubirea ce excedează sufletul, găsește timp și resurse pentru excelente acumulări ale realului trăit în imagini frapante: „o mie de raze prinse în cârje/ tumuli de diademe plesnite agățate în colivie/ lăcuste adormite în mieji de pâine/ și răcoarea ciudată a cenușii în care țârâie greieri;/ apa amorțită în căni, mustul/ împingând dopuri de plută/ și mămăliga prinzând coajă sub ștergar/ puiul de găină olog care uită să mai țipe/ și picotește din picioare așteptând orice fel de moarte/ pe când ceilalți lungesc gâturi moi în somn”, aș cita cu plăcere in extenso dar mai bine îndemn cititorul să deschidă și să parcurgă această dezintegrare a lui Florentin Popa (recomand țărmuri de trandafiri, Hennessey & Sailor Moon, éveils infâm, tristețea) asigurându-l că va avea o întâlnire fastă cu poezia unui poet autentic, capabil să salveze – liric, firește – lumea, chiar și când „frumusețea/ începe să părăginească în absurd.”

Ioan Moldovan este poet, eseist, fost redactor-șef și apoi director al revistei „Familia”, seria a V-a (1990-2020). S-a născut la 21 martie 1952 în satul Mureșenii de Câmpie, comuna Sava (astăzi comuna Pălatca), județul Cluj. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al ASPRO și al PEN-Clubului Român.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poeți în cărți”

Alinarea prin scris

Există la vedere și un pariu livresc pe care îl inițiază și susține autorul cu fiecare

Spaţii literare

Un parfum de vintage domestic-rural emană lista lui Ștef: ,,scanul de stejar, monezi împărătești, lada de