/

Cartea cu maeștri

Mario Vargas Llosa este au scriitor complet. Are capacități narative și un imaginar fabulos, calități care l-au propulsat către Premiul Nobel și l-au impus în canonul literar al veacului trecut și începutul mileniului III. Dar are, de ase- menea, virtuți uriașe de eseist, reușind, printre altele, analize profunde ale realității sociale sau politice, incursiuni savante în domenii ce presupun o cunoaștere de gen enciclopedic.

299 vizualizări
Citiți în 16 de minute
Mario Vargas Llosa, Chemarea tribului, Humanitas, 2019

Convertirile sunt, îndeobște, episoade de tulburare maximă, de angajare a întregii ființe într-un turbion. Nu știi cum și dacă scapi, mai ales pentru că totul se petrece rapid și intens, asemenea cutremurelor. Sfântul Augustin sau Apostolul Pavel le ilustrează din ipostaza celor ademeniți de Absolut, iar André Gide sau Panait Istrati ca trăitori într-un scenariu al lumii manipulate de ideologii și ură. Iată însă că putem avea și convertiri soft, oricum, mai puțin temerare. Ne-o dovedește Mario Vargas Llosa, Chemarea tribului fiind spovedania unui biet muritor absolvit de necuviințele nevrozei, mai degrabă aflat într-o translație intelectuală, de la anumiți „maeștri gânditori” spre alții. O spune limpede pe chiar prima pagină, grăbit să-și definească intențiile și să-și clarifice diegeza: „Cu toate că nu pare, este vorba de o carte autobiografică. Descrie propria mea istorie intelectuală și politică, parcursul pe care l-am străbătut, de la tinerețea impregnată de marxism și de existențialismul lui Sartre, la liberalismul maturității mele, trecând prin revalorizarea democrației, la care mi-au fost de ajutor lecturile din scriitori ca Albert Camus, George Orwell și Arthur Koestler” (p. 7). Șapte „magnifici” (în felul lor) i-au mijlocit translația, fiecare bucurându-se de un capitol în sumarul cărții, dar acestora trebuie imediat adăugat ceva. Iar aici intervine paradoxul. Llosa a devenit funciarmente liberal sub puterea exemplului doctrinar și al praxisului politic venite din partea a doi lideri politici eminamente conservatori, pe alocuri chiar reacționari – Ronald Reagan și Margaret Thatcher.

Fără a greși, cartea poate fi interpretată drept „exercițiu de admirație”, dacă ar fi să evocăm un titlu aparținându-i unuia foarte puțin dispus, ba chiar cu totul repulsiv ori de câte ori venea vorba despre semeni, despre orice avea legătură cu umanitatea suspectată de gregarism și inautenticitate. În mod evident, Llosa nu este un mizantrop. Este capabil să admire și să pună pe soclu valori și caractere, să prețuiască și să decupeze cu o rară chibzuință ceea ce s-a sustras viețuirii în pasta informă a pedeștrilor fără orizont și stil, fiind, de altfel, cel ce a denunțat, în Civilizația spectacolului, frivolitatea unei modernități căzute într-o admirație tâmpă de sine și de istețimea ce i-a permis, cu imensă infatuare, să celebreze divertismentul ca filosofie a vieții. Stăruind asupra celor „șapte stâlpi ai înțelepciunii”, în variantă laică, de fapt șapte repere pe un traseu paideic, de la amăgirile ideologice ale tinereții spre lămurirea de sine, scriitorul și gânditorul peruan trimite schije suficiente spre personalități cunoscute, de care se delimitează într-un efort salutar al ieșirii din ambiguitate.

Nu avem de-a face cu un gânditor „pur”, dedicat exclusiv rațiunii aseptice și profunzimilor filosofarde. Dimpotrivă, opțiunea politică este enunțată cât se poate de limpede, ba chiar într-un angajament ideologic asumat în calitate de om al cetății, de actor, la un moment dat, al jocului electoral. Miza pe liberalism este argumentată pornind chiar de la criteriul utilizat în stabilirea eșantionului cu personalitățile puse în vitrină, toate fiind „aliniate” unei gândiri cu „etichetă” străvezie, cu totul alergică față de totalitarisme și naționalism. De altfel, chemarea tribului nu este decât un reflex al „spiritului tribului”, concept formulat de Karl Popper. O chemare malefică, având în custodie marile tragedii colective ale veacului trecut, mai ales, „de care ne-a eliberat, încetul cu încetul, cultura democratică și liberală – în ultimă instanță raționalitatea” (p. 17), resuscitată (chemarea cu pricina), însă, de noile arpegii atracțioase pentru mulțimile cărora le este picurat în urechi elixirul propagandistic distilat în laboratoare de către „teribilii lideri carismatici”. Nimic nu este mai primitiv și mai detestabil decât noul naționalism, servit impecabil într-o epocă a post-adevărului, în care dezinformarea și manipularea au devenit capitole consistente într-o teorie a cunoașterii și o praxiologie a comunicării à rebours. Riscând judecăți cu valoare politică. Mario Vargas Llosa afirmă fără nicio reținere un adevăr pe care mulți refuză să-l rostească, anume că URSS a fost „cel mai mare dușman pe care l-a avut democrația”, aserțiune ce-mi aduce aminte de judecata lui Tony Judt – „Cel mai mare rău?

Nazismul! Cel mai mare pericol? Comunismul!”. De asemenea, deloc patetic, concede că a alege între două totalitarisme, în baza opțiunii răului mai mic, este echivalent cu „a alege între SIDA și cancer în fază terminală”. Apoi, nu avem de-a face cu un liberal docil, închis ermetic în dogmă, ci cu unul aproape rebel, inconfortabil pentru „viața de partid”: „Liberalismul este o doctrină care nu are răspunsuri pentru toate problemele, cum pretinde marxismul, și admite în sânul lui divergențele și criticile, pornind de la un ansamblu mic, dar inechivoc, de convingeri, de pildă, că libertatea este valoare supremă și că ea nu este divizibilă și fragmentară” (p. 19). Premisele unui liberalism bine orientat ar fi, în percepția autorului, susținerea egalității doar în două ipostaze – cea în fața legii și egalitatea de șanse. În rest, diferența este liberă să-și facă mendrele.

Chemarea tribului este, tipologic vorbind, la antipodul unei alte cărți remarcabile, Intelectualii. Dacă Paul Johnson demască urâciunea și adesea impostura intelectualilor de care se ocupă, oferind un portret de grup menit să provoace oripilări, să rupă fidelități și adorații, Mario Vargas Llosa selectează un eșantion format din minți și caractere afirmate (cu o singură excepție) pe parcursul secolului al XX-lea, în condiții extreme din perspectiva validării morale a acțiunilor sau a probității atitudinale. Iată reperele în chestiune: Adam Smith, José Ortega y Gasset, Friedrich August von Hayek, Sir Karl Popper, Raymond Aron, Sir Isaiah Berlin și Jean-François Revel. Fiecare portret are o construcție simplă, frapând prin aplicația extrem de empatică, dar nu servilă, la biografia și opera celor investigați în numele unei lămuriri de sine, mai degrabă decât din acela al erudiției sau imboldului speculativ. Nicio fărâmă de vanitate, ci un impecabil ceremonial al omagiului la timp forfecat de inserții critice.

Mario Vargas Llosa este au scriitor complet. Are capacități narative și un imaginar fabulos, calități care l-au propulsat către Premiul Nobel și l-au impus în canonul literar al veacului trecut și începutul mileniului III. Dar are, de asemenea, virtuți uriașe de eseist, reușind, printre altele, analize profunde ale realității sociale sau politice, incursiuni savante în domenii ce presupun o cunoaștere de gen enciclopedic. Nu în ultimul rând, propune judecăți critice capabile să surprindă esența unor cărți pe care le aduce în discuție. Revolta maselor (1930) este o ilustrare convingătoare: „Masa, în cartea lui Ortega, este un ansamblu de indivizi care și-au pierdut individualitatea, încetând să mai fie unități umane libere și cugetătoare, dizolvându-se într-un amalgam care gândește și acționează în numele lor, mai degrabă din reflexe condiționate – emoții, instincte, pasiuni – decât din rațiuni” (p. 65). Niciodată nu afișează un neutralism de atitudine, ci împărtășește cu cei evocați și aduși la bara unui proces al ideilor credințe sau anateme, convingeri sau repulsii recoltate dintr-o etică implicită, a Binelui și Răului indexate unui parcurs al lumii filtrat prin cazne și izbânzi.

Din acest ultim punct de vedere, cel mai pregnant este exemplul oferit de Raymond Aron. Silueta acestuia nu s-ar fi detașat prin înțelepciune, civilitate, scepticism amabil, luciditate, profunzime, de fapt printr-o personalitate suficient de puternică pentru a rămâne echilibrat și consecvent în fața atacurilor intelighenției franceze (în majoritatea ei), dacă nu ar fi avut drept comparație celălalt chip din oglinda timpului, cu mult mai implicat în rumoarea publică – Jean-Paul Sartre. Cel din urmă, „deghiza în adevăruri sofisme de cea mai proastă calitate” (p. 171), exersând imposturi politice cu iz criminal, drapat într-un cinism sfidător și ilustrând petulanțe ridicole, în contul unei faime demne de un mizantrop travestit în filosof existențialist, romancier și dramaturg. În tinerețe, Sartre fusese idolul necunoscutului Llosa. Peruanul nu scăpa niciun număr din Les Temps Modernes, iar când i-a fost dat să călătorească pentru prima dată la Paris (1958) a făcut tot posibilul să-l întâlnească, doar că n-a ajuns decât la secretarul acestuia, Jean Cau, în schimb a apucat să-i strângă mâna și să converseze cu mult mai abordabilul Albert Camus. Flama s-a consumat repede, iar Sartre s-a transformat într-o memorabilă deziluzie, pe măsură ce doctrina socialistă a fost detronată de convingeri liberale.

Subtil, refuzând orice cădere în clișeu sau elogiu adus unui liberalism sacrosant, admite că viața nu se rezumă la o ideologie anume, că libertatea și rațiunea fac casă bună cu un strop de misticism și irațional (compoziția poate avea chiar un „gust” delicios). Tocmai când nimeni nu s-ar fi așteptat, la finalul capitolului dedicat lui Isaiah Berlin, Llosa îl aduce în discuție pe Georges Bataille pentru a-i reuni pe cei doi, deși concepțiile le sunt complet antinomice, atâta vreme cât „viața este probabil ceva care îi încinge și contopește într-un singur adevăr” (p. 233). Eseistul doldora de carte și politicianul ademenit de haloul dreptății pentru cei mulți și obidiți se întâlnesc astfel la o șuetă cu prozatorul extras din misteriile realismului magic latino-american, excedând cu grație cadrul riguros autoimpus în proiectul cărții. Dar ce libertate ar mai fi aia dacă nu și-ar persifla propriul spirit?

Liberalismul este”, spune Mario Vargas Llosa, „o atitudine în fața vieții și a societății, bazată pe toleranță și pe respect, pe dragostea pentru cultură (s. mea), pe dorința de conviețuire cu celălalt, cu ceilalți și pe apărarea fermă a libertății ca valoare supremă” (p. 81). Nimic obscur, savant sau polemic, ci doar un epitom pus în expresie după o viață de om scrutată cu onestitate. Iată de ce n-ar fi lipsit de eficiență un seminar organizat de liberalii români în marginea ideilor privind tema centrală a cărții în discuție. Și nu care cumva să fie uitați liberalii de pe Crișul Repede, ci invitați să ia loc în lojă!

Florin Ardelean (n. 1958) – scriitor, eseist, specialist în teoria comunicării (mass-media). Redactor al revistei „Familia” (1990-2001), colaborator al revistelor „Familia” („Cronica ideilor”), „România literară” și „Arca”. Cărți de literatură publicate (proză scurtă și roman): „Schițe erotice” – 2007; „Povestiri de duminica” – 2010; „Folie à trois (I) – 2012; Folie à trois (II) – 2015; Folie à trois (III) – 2018. Cărți de eseu și istorie culturală: „Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire” – 2017; „Istoria presei culturale din Oradea. Studii” (I) – 2019. Cărți de istoria presei și foiletonistică: „Dogmă și opinie” – 2007; „Jurnalism și tranziție” – 2007; „Insectar” I și II – 2008.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cronica ideilor”