/

Nebănuita și sfruntata bucurie a suferinței

Daniel Mendelsohn și-a petrecut toată viața „privind înapoi”, observă o prietenă poetă. Asta i-a conferit avantajul celui pentru care trecutul este un prezent continuu, nu un tomberon imens cu fapte și personaje irevocabil ieșite din scenă, al căror rol a fost demult recitat, cu mai multă sau mai puțină grație.

206 vizualizări
Citiți în 17 de minute
Daniel Mendelsohn, Cei dispăruți. În căutarea a șase dintre cei șase milioane, Polirom, 2021

Daniel Mendelsohn, un evreu american, filolog, specialist în studii clasice, ajunge, la 40 de ani, să declanșeze o criza de identitate. Nu i se întâmplă instantaneu, precum o revelație, ci în urma unor conversații în familie, mai ales cu bunicul lui dinspre mamă, cu privire la o poveste suficient de obscură pentru a naște dorința de limpezire – cum au pierit, uciși fiind de naziști, unchiul lui de bunic, soția acestuia și cele patru fiice, într-un shtetl (târg) din Galiția – Bolechow–, întimpulceluide-alDoileaRăzboiMondial(maiprecisîntreanii 1942-1944). Shmiel Jäger, măcelar de profesie, proprietar a două autocamioane și om de vază în comunitate, Ester (soția), Lorka, Frydka, Ruchele și Bronia. Timp de cinci ani, se consumă o aventură extraordinară. Miza este una uriașă, tocmai pentru că autorul nu se implică doar ca un simplu detectiv, căutător perseverent de informații, ci complet, fără rezerve și compromisuri – emoțional, intelectual, dăruindu-se cu întreaga ființă unei saga, la urma urmei a re-găsirii de sine. În plus, cartea nu este un story liniar, cu dezvăluiri integrale și indubitabile. Dimpotrivă, drumul inițiatic este anevoios, contradictoriu adesea, refuzând dogme și prejudecăți, sfidând retorici și ocolind cu grație o anume ieremiadă specifică literaturii Shoah-ului. Pași șovăielnici și impreciși, mereu tributari unor amintiri relatate cu o mare doxă de imprecizie, tocmai pentru că memoria este asemenea apelor unei oglinzi, provocând anamorfoze și „halucinații”, sunt însoțiți de coincidențe și întâmplări ce par ghidate de o mână invizibilă, de ceva de dincolo de noi. Lucid, motivat și educat, cu lecturi extinse din Tora (numeroase interstiții și digresiuni trimit la Cain și Abel, Adam și Eva, Abraham, Sodoma și Gomora, toate comentate mai ales prin prisma celebrului rabin Rashi), fiind însoțit, inițial, de doi dintre frații săi și o soră (dar companionul cel mai important și util este Matt, fotograf profesionist), Daniel Mendelsohn pornește la un drum lung. Traseul este desenat pe ruta New York – Bolechow (Bolevhiv, conform toponimiei ucrainene) – Viena – Tel Aviv – Sydney – Vilnius – Stockholm – Copenhaga, pentru ca, la final, cercul să se închidă printr-o revenire la Bolechow, ca și când o voce lăuntrică ar fi instigat, cât se poate de oportun, la o ultimă călătorie, aparent cu totul de prisos, dar care s-a dovedit a fi esențială, tocmai pentru că a dat șansa de-a se ajunge la un punct de sosire (previzibil, înfricoșător, dar necesar de găsit pentru a desăvârși povestea). „Motivul pentru care pornisem în această călătorie ciudată, anevoioasă, era să-mi salvez rudele de generalități, simboluri, abrevieri, să le redau unicitatea, ceea ce le deosebește de ceilalți” (p. 112); din cei șase milioane de evrei care au pierit, autorul vrea să recupereze șase, dar nu oricum, nu evocându-i lacrimogen, ci prin investirea lor cu o poveste, atâta vreme cât doar „micile detalii îi pot readuce pe morți la viață”.

Auschwitz esteun„brand”,darareforțadoarde-adaunchipstatistic ororii, de-a șoca prin anonimitatea morților. El înghite sau are tentația de-a asuma întreaga tragedie. Percepția lui Daniel Mendelsohn este una mult mai nuanțată, deplasând accentul dinspre lagărele de exterminare înspre atrocitățile consumate in situ, cărora le-au căzut victime comunitățile iudaice din teritoriile ocupate de germani imediat după declanșarea războiului, iar mai apoi succesiv aplicării Operațiunii Barbarossa. Gropile comune sunt consecința, spune Timothy Snyder, destructurării totale a statalității, milioane de oameni rămânând la dispoziția hazardului și arbitrariului brutal, criminal, în absența oricăror norme de legalitate. Ucraina de azi (vestul și sudul Poloniei interbelice) a fost zona cea mai specifică fenomenului, iar cel care a descoperit această geografie a asasinatului, Patrick Desbois, prelat catolic francez, a propus și a dezvoltat teoria Shoah-ului prin gloanțe – Shoah par balles –, relativizând oarecum importanța Auschwitz-ului, ca epicentru al nimicirii evreilor europeni.

Mendelsohn coboară cu analiza și căutările până la nivelul individului, recuperând astfel drama personalizată, cazurile și împrejurările capabile să se înscrie într-o morfologie a suferinței umane. Din cei 6 mii de evrei trăitori în shtetl-ul Bolechow au supraviețuit 48, ascunzându-se în gropi, beciuri, poduri, păduri, fiind salvați mulți dintre ei de către vecinii sau prietenii polonezi, în ciuda riscului de-a fi pedepsiți cel mai adesea prin spânzurare (pentru a înfricoșa și a-i descuraja pe alții, dispuși la gesturi de omenie). Cu câțiva dintre acești supraviețuitori se întâlnește autorul, cu ei, prin intermediul unei memorii traumatizate, caută detalii, indicii și urme din care mai apoi să poată încropi identități, să reconstituie suflete, să plăsmuiască ființe spectrale, cu efect de Fata Morgana. Dificultatea este aproape insurmontabilă, câtă vreme supraviețuitorii au relatări mediate din cele aflate de la alții, după ce războiul se terminase. Stând ascunși, nu puteau avea statutul de martori. Totuși, la final, mirajul instituit prin intervievarea lor și prin frânturile de amintiri culese de la martorii ajunși la o bătrânețe înaintată (polonezi sau ucraineni din Bolechow) este copleșitor.

Bunicul, fratele lui Shmiel Jäger, își uluise nepotul, autor al cărții de față, susținând un lucru greu de admis, în conformitate cu ceea ce ni s-a spus ca fiind adevăr istoric: „nemții au fost răi, polonezii au fost mai răi, dar ucrainenii au fost cei mai răi”. Când Germania atacă, iar sovieticii se retrag, ucrainenii din Bolechow încep să-i ucidă pe evrei, pe baza unui singur criteriu – din răzbunare, eventuale dispute personale, iar uneori pentru a stinge datorii acumulate din împrumuturi. O supraviețuitoare (Meg Grossbard) spune, de asemenea, ceva ce nu găsești în manualele de istorie: „Te rugai să cazi în mâinile nemților, credeți-mă. /…/ Nemții aveau așa-zisul glonț al milei, Gnadekugel, dar ucrainenii te împușcau în burtă, așa încât mai treceau poate 48 de ore până mureai. O moarte lentă, oribilă” (p. 231). Toate astea nu relativizează cu nimic bestialitatea naziștilor, scena cu rabinul căruia i s-au scos ochii, în timp ce un alt rabin, golpușcă, a fost obligat să se întindă peste o copilă, la rândul ei dezbrăcată, cu ocazia primei acțiuni de lichidare a evreilor din Bolechow, în octombrie 1941, sunt detalii capabile să dea seama cu privire la comportamentul celor care au pus în practică soluția finală. Lucrurile devin și mai complicate dacă luăm în calcul și mâna de ajutor dată de polițiștii evrei celor ce plănuiseră și înfăptuiau operațiunea de lichidare, în speranța (deșartă) că vor scăpa cu viață. Din toate aceste motive Cei dispăruți este o pledoarie că viața începe acolo unde se termină tratatul de istorie, iar analiza ulterioară trebuie să facă loc, în pofida unui blocaj psihologic, unei judecăți de-focusate, cu vinovății adesea greu de admis.

Cartea este un puzzle uriaș și deconcertant, pe măsură ce piesele compun ansamblul. Binele și răul ies din corsetul conceptual și se plămădesc din gesturi, fapte, atitudini individuale, sub presiunea unor evenimente ce nu-ți îngăduiau să ocolești opțiunea, de cele mai multe ori în proximitatea pericolului morții. Ceea ce afli nu este destinat firilor sensibile, anume faptul că răul a însemnate adesea, acolo și atunci, trădarea fratelui, jefuirea vecinului, turnarea prietenului, defenestrarea copiilor și uciderea lor prin izbirea de ziduri, colaborarea cu naziștii din dorința de-a supraviețui o zi în plus, indiferent de mijloace. Omenia, ca trăire ce asigură beteala unui țesut sau a unei pânze comunitare, s-a atrofiat treptat, până la extincție. Barbaria a invadat spațiul social, a proliferat ca morală de substitut, cu norme și valori complet răsturnate. Voința de-a trăi a suspendat orice considerent de conștiință.

Un episod marginal în raport cu linia narativă îl are drept erou pe Josef Feuer (un supraviețuitor din Stryi, „cu barbă albă, scurtă și un aer de cărturar”), cel ce a trimis o scrisoare guvernului german, la începutul anilor 2000, cerând o finanțare pentru ridicarea unui mausoleu în memoria celor 1000 de evrei uciși (1941), prin împușcare, în pădurea Holobutów, de lângă orășel. Răspunsul vine prompt, pe măsura pragmatismului lumii de astăzi: comunitatea evreiască din localitate este îndemnată să adune fonduri, sub promisiunea că guvernul german va contribui și el. Ultimul evreu al locului (peste 90 de ani) reacționează simplu și devastator sub raport etic la solicitarea înaltului funcționar ministerial al Germaniei reunificate: „Stimate domn, toți membrii comunității evreiești din Stryi sunt în pădurea Holobutów” (p. 141)!

Daniel Mendelsohn și-a petrecut toată viața „privind înapoi”, observă o prietenă poetă. Asta i-a conferit avantajul celui pentru care trecutul este un prezent continuu, nu un tomberon imens cu fapte și personaje irevocabil ieșite din scenă, al căror rol a fost demult recitat, cu mai multă sau mai puțină grație. Numai că s-a întâmplat mult prea des ca rolurile în cauză să fie tăiate cu ghilotina destinului exact când un personaj sau altul trăgea aer în piept pentru a rosti replica următoare. Secolul XX a fost copios din această privință. Cei dispăruți nu-și trăiesc liniștiți somnul de veci, iar supraviețuitorii trag după ei osânda, cu totul perversă, de-a fi suspectați tocmai pentru că au reușit să se sustragă unui destin comun. Clasicistul transformat în cercetător nu caută un adevăr mai sus de orice suspiciune, știind că șoaptele ce vin din abis sunt misterioase și adesea ininteligibile. Mărturiile se contrazic, ipotezele se modifică din mers, realitatea își multiplică fețele cam ca siluetele proiectate pe peretele peșterii din mitul lui Platon. Jocul este fascinant, sugerând că trecutul este supus hazardului precum viața noastră cotidiană.

Nepotul lui Shmiel Jäger ajunge la mărul sub care cel din urmă fusese executat, împreună cu fiica sa, Frydka, în 1943. E copleșit, dar încearcă o trăire cu totul specială, un amestec nebănuit, ba chiar sfruntat, de bucurie și suferință. Bucurie, pentru că locul fusese găsit, iar călătoria putea de-acum avea o împlinire, dar și suferința de-a fi fost cel ce-a scos din neant povestea înrobită de-o tristețe fără perioadă de înjumătățire. Câte lumi există? – este întrebarea ce stăruie la final, instigată fiind de spiritul cărții. Cam atâtea câți oameni se nasc pe Pământ, poate fi răspunsul imediat. Fiecare poveste, ne demonstrează specialistul în studii clasice, este o lume.

Florin Ardelean (n. 1958) – scriitor, eseist, specialist în teoria comunicării (mass-media). Redactor al revistei „Familia” (1990-2001), colaborator al revistelor „Familia” („Cronica ideilor”), „România literară” și „Arca”. Cărți de literatură publicate (proză scurtă și roman): „Schițe erotice” – 2007; „Povestiri de duminica” – 2010; „Folie à trois (I) – 2012; Folie à trois (II) – 2015; Folie à trois (III) – 2018. Cărți de eseu și istorie culturală: „Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire” – 2017; „Istoria presei culturale din Oradea. Studii” (I) – 2019. Cărți de istoria presei și foiletonistică: „Dogmă și opinie” – 2007; „Jurnalism și tranziție” – 2007; „Insectar” I și II – 2008.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cronica ideilor”

Cartea cu maeștri

Mario Vargas Llosa este au scriitor complet. Are capacități narative și un imaginar fabulos, calități care