Un lucru este cert: și plath dansa prin bucătărie este o antologare a formelor depresiei, prezentă în toate ipostazele ei. Dincolo de toate discuțiile teoretice + stilistice, trebuie apreciat curajul autoarei: pentru că alege să se expună în cel mai personal mod posibil, pentru că alege să fie vulnerabilă. Într-un cuvânt, Denisa Ștefan optează să fie ea și doar ea. Atitudine care, de altfel, îi stă bine. Singurul fel prin care pare să se ferească uneori este dublul, Iuna, care își face apariția ici-colo, cu care alege să dialogheze și care pare să fie un coping mechanism aproape involuntar. Denisa Ștefan este, în unele momente, insuportabil de sinceră, iar asta este aproape suficient pentru a-i confirma versurile ca fiind, într-adevăr, poezie.
Prin secvențe avem acces la spațiul traumatic al eului, spațiu a cărui existență se datorează, pare-se, în mare măsură figurii paterne. Astfel, tatăl devine o temă recurentă, cauză a anxietății, atitudinea față de el fiind una clar exprimată, spre exemplu, în sunt unul dintre ăia („cu taică-meu nu prea vorbesc și atunci când o fac mă umplu de ură/ și de dispreț”).
Volumul are o structură bine definită, cu două părți consistente (secvențe și carcasa), delimitate de un scurt grupaj, prezentat ca un singur poem (noaptea lupului). Vorbim despre o arhitectură poetică riguroasă, în care autoarea caută să ilustreze depresia într-o formă cât se poate de personală în toate ipostazele ei. Fiecare parte a volumului are rolul ei specific: în secvențe avem frânturi de memorie așezate cinematic, având scopul de a ne prezenta elementul traumatic, cu precădere prezent în spațiul familial; noaptea lupului reprezintă spațiul visului, al coșmarescului chiar, aici Denisa Ștefan încercând să folosească o formă molcomă a dicteului automat ca unealtă creativă; în carcasa avem o poetică a interiorului, spațiu în care diverse trăiri, amintiri sau simțăminte, în genere dăunătoare (dacă nu de-a dreptul distructive), sunt îmbuteliate. În secvențe avem sursa stărilor eului, în carcasa rezultatul aplicării lor asupra eului. Prin noaptea lupului Denisa Ștefan încearcă o apropiere de forma pură a stărilor, încercând să le cristalizeze într-un spațiu al oniricului, chiar al delirului.
Prin secvențe avem acces la spațiul traumatic al eului, spațiu a cărui existență se datorează, pare-se, în mare măsură figurii paterne. Astfel, tatăl devine o temă recurentă, cauză a anxietății, atitudinea față de el fiind una clar exprimată, spre exemplu, în sunt unul dintre ăia („cu taică-meu nu prea vorbesc și atunci când o fac mă umplu de ură/ și de dispreț”). Figura maternă este prezentă și ea, deși în mai mică măsură, făcându-se vinovată de o formă nocivă de wishful thinking („maică-mea știe că beau/ nu știe însă cât sau de ce”). Chiar și dincolo de spațiul familial găsim surse al angoasei, orice om, orice lucru având capacitatea de a deveni un izvor de spleen. Un poem care sintetizează starea din această parte a volumului este următorul: „într-un oraș oarecare/ aș fi o femeie oarecare/ o intonație a feminismului cules de pe marginea autostrăzii/ cunosc prea bine lipsurile cuvintelor ce se termină în -ism/ misoginism sexism antisemitism rasism misticism capitalist adunat/ într-o baie de lapte/ curaj înseamnă interiorizarea acțiunilor agresive/ adică automutilare tăcută/ în mijlocul întunericului baricadat de credințe absurde/ sunt o femeie/ sunt un oraș/ lumea/ vine și pleacă/ fotografiatul și frecatul sunt gratuite/ o dată la trei ani îmi dau părul la schimb pe bomboane cu lămâie”. În și plath dansa prin bucătărie trauma este originea creației, prima parte fiind dovada acestui fapt.
carcasa, din punctul meu de vedere, este cea mai reușită parte a volumului. Folosindu-se de o poetică puțin criptată și puternic confesivă, Denisa Ștefan ne prezintă fără menajamente toate obstacolele de care carcasa eului ei poetic se izbește
În noaptea lupului este vădită încercarea unei poezii a delirului. Toată tensiunea adunată în prima parte explodează, dând drumul unui scurt torent compus din fragmente de memorie, ilustrând fie spații comode, sigure, în orice caz plăcute (am visat că ne epilăm amândouă în aceeași baie), momente frustrante (vânam țânțari), ipostaze cathartice (zero respect pentru fani) sau viziuni de-a dreptul profetice (cu toate că e greu să strâng la piept o foaie albă), toate existând pe un fond oniric, uneori aflat chiar în zona coșmarului.
carcasa, din punctul meu de vedere, este cea mai reușită parte a volumului. Folosindu-se de o poetică puțin criptată și puternic confesivă, Denisa Ștefan ne prezintă fără menajamente toate obstacolele de care carcasa eului ei poetic se izbește: de la politic și social, spații de care ea este totalmente ruptă și pe care le vede ca un factor toxic pentru alteritate („l-am scos de pe mut fiindcă nu mă interesează vocile autonome/ și nici proletariatul dar dacă e să îmi pun încrederea în cineva/ mi-o pun în iuna și-n brunetele cu ochelari”) până la simple conversații, încărcate cu propriile considerații („am să te contrazic și am să-ți spun de ce/ inimile oamenilor plutesc pe deasupra capetelor noastre/ precum și motanii gem noaptea prin curți și grădini întunecate/ după discuția de ieri cu doamna N am ajuns la concluzia că/ lupta piticilor cu natura este pedestră/ astfel încât/ scrâșnirile coardelor mele vocale vor fi amuțite pe veci îndată ce îmi revin”) și tot ceea ce se află între acești doi poli. Avem aici, după cum am mai spus, cu o poetică a interiorului, spațiu ros, purulent, dar cât se poate de viu.
și plath dansa prin bucătărie nu este cea mai bună carte de poezie a anului 2021. Este, însă, un act artistic sincer, un debut care anunță o voce a poeziei autohtone de care cu siguranță vom mai auzi.
