Venind în întâmpinarea unei noi fascinații livrești, aș dori să recapitulez câte ceva din ce spuneam într-un eseu publicat în numărul 9-10 din 2017 al României literare, intitulat „Ioan Moldovan sau deontologia blazării”. În urma specificităților și calificativelor prezentate atunci, am izbutit să împart opera poetică a lui Ioan Moldovan în trei etape de creație: refugii și subterfugii livrești (incluzând primele trei volume), poetica oboselii și a resemnării (referitor la cele patru volume mediane), respectiv fațetele mainimicului sau resemnarea resemnării (privind ultimele trei volume până la data publicării articolului, respectiv unde aș adăuga și recentul Multe ar mai fi de spus). Astfel, încercând în exegeza mea să valorific – în acord cu principalii critici ai poetului – gena spleen a acestei poezii, am trecut în revistă confluențele esențiale ale acestor etape, așa cum sunt „ostentațiile alienante ale socialului”, „coerența ontologică”, „secvențialitatea abruptă”, „detașarea bonomă” sau „citatele și gesturile textuale redemptorii”, sugerând prin ele faptul că în poezia bihoreanului nimic nu se pierde, totul se regenerează.
În acest context, Viața fără lume, cel mai proaspăt volum al autorului, gândit – cel puțin onomastic – în contrapartida plachetei de debut intitulate Viața fără nume (1980), stă, în mod evident, sub semnul întoarcerii la origini, al reconectării cu eul primordial. Adoptând vocea spăşită a celui aflat la cumpăna dintre lumi, poetul face o mărturisire capitală încă din primul poem: „Mi-aș dori doar atât: pe fumul vălurind deocheat/ Să pot, ca pe o ultimă filă, cu cenușa-mi să scriu/ Că, de fapt, am ajuns, că sunt acasă, că-s viu” (acasă), fatalism vertical dublat, la sol, de o imobilitate orizontală: „e-ncremenire-n toată/ această datorie de-a fi viu” (îmi ceri să-ți scriu). Pe aceste coordonate pulsează spleen-ul postmodern atotcotropitor à la Moldovan.
Probabil că diferența majoră dintre Viața fără lume și proiectele omoloage ale poetului se regăsește, însă, în setul de solilocvii comemorativ-analitice intitulate Dragă, în care cristalizarea adresării fratelui trecut la cele veșnice angrenează rezonanțe complexe în schema comunicațională doldora de semnificații metafizice.
Personajele suplinitoare de alterități din acest volum sunt cele cu care ne-a obișnuit poetul în cărțile sale anterioare (docta puella, Dânsa etc.), aluziile intertextuale și dimensiunea logopedică a ființării probând permanent sustenabilitatea acestui ecosistem poetic. Probabil că diferența majoră dintre Viața fără lume și proiectele omoloage ale poetului se regăsește, însă, în setul de solilocvii comemorativ-analitice intitulate Dragă, în care cristalizarea adresării fratelui trecut la cele veșnice angrenează rezonanțe complexe în schema comunicațională doldora de semnificații metafizice: „Știu că ești mort/ Știu că ești fratele meu/ Că ai fost// Ziua de azi voi începe s-o port,/ Alexandre, ca pe amintirea/ cea mai fără de rost (…) Stai liniștit, voi adormi aici/ în zăpadă/ și tot ce-a fost dat odată să ardă/ va arde”. Această formă de invocare, de o familiaritate și, în același timp, de o stranietate înfiorătoare, secondată de sentimentul mistuirii, își are sorgintea în poetica ungarettiană: „De mi-ai veni în întâmpinare iar, viu,/ Cu mâna întinsă,/ Aș putea încă,/ Din nou într-un val de uitare, să strâng,/ Frate, o mână.// Dar din tine nu-mi mai dau târcoale/ Decât visele, pâlpâiri,/ Flăcările fără foc ale trecutului.// Memoria nu mai smulge decât imagini/ Și eu însumi mie însumi/ Nu-mi mai sunt/ Decât nimicitorul nimic al gândului” (Dacă tu, fratele meu)[1]. Un izomorfism asumat de Moldovan, cel care confirmă încă o dată actualitatea observației marelui poet italian, potrivit căreia: „poeții (…) au primit puterea de a-i da limbii libertatea de a se emancipa în sine însăși în același ritm în care este afirmată”, dar și că „numai poezia (…) îl poate recupera pe om”.[2]
Revine, în această ecuație, și mainimicul, concept aprig dezbătut printre critici și considerat de o parte dintre aceștia un simplu moft stilistic. Nimic mai fals, însă. Volumul de față ne lămurește că mainimicul, termen generic patentat de Moldovan, recurent în diverse ipostaze creative, are potențial ontologic în forma sa (implicită sau explicită) de plural, ca aici: „m-am săturat// să tot scriu capodoperele mainimicului” (ca la posada), respectiv aici: „Printre mainimicurile eterne cine ne-aude?” (Dragă), unde suprasimbolul se referă la etanșeitatea unui univers incapabil de receptivitate. Altfel spus, edificiul de mainimicuri, în plan real, e artefactul din cauza căruia comunicarea dintre lumi nu poate avea loc, baricadând eul dincoace de planul abstractelor.
Dar există și argumente specifice în sprijinul unui atare raționament.
Primul, timpul încremenit – „Aici totul e acum și toate sunt mintenaș”, „Ascultă/ cum nu se întâmplă nimic” (Dragă), „de-o vreme e-aceeași duminică/ înainte fusese aceeași vineri/ cine oare ne mai diretică/ să arătăm tot tineri” (tumul), „E foarte târziu, deci e foarte devreme” (Dragă) –, este cel care blochează conștiința poetică din a-și înscrie amintirile într-o lume mai bună, una moralmente mai sobră. Doar exercitarea fragmentară, după principii onirice, a rememorării unor secvențe biografice mai poate smulge eul din banalul cotidian, în speranța că îndărătul narativei realității terne se va întrezări ceva pe bună dreptate glorios.
De aici, al doilea argument: tânjirea după o bunăstare onirică. Mainimicul și nimicul nu coincid datorită fisurilor cu rol de portal de care dispune primul. Prin aceste canale, eul poate poposi în răstimpuri, dizolvându-se în melancolie: „În lipsa Ta mi-am amintit de niște păduri/ sub cerul plin de curse internaționale” (Dragă), „Să nu-i speriem pe cei vii: sunt puțini, sunt slabi, sunt bezmetici/ Noi însă, dușii, avem sentimente benevolente și mintea trează” (după colț în trecutul imediat). Observăm, mai lesne ca oricând, cum exercițiul somnului nu este altceva decât simularea vieții de apoi: „Ci azi e-o altă oră și m-am întors/ pe partea cealaltă a unui somn imens/ Tot ce fusese fruct acum s-a stors/ și în potir e-un sânge irelevant și dens” (o altă oră). Și asta în contextul în care, în viziunea lui Ioan Moldovan, poetul se înfățișează drept un contribuabil transcendental care își poate achita datoriile prin poeme fiscale – zămislirea de poeme echivalează cu plătirea impozitelor.
Edificiul de mainimicuri este atât o stare de fapt, cât și principalul operator ontologic al lui Moldovan, care, conștient de forța conceptului, deseori se dedă, prin intermediul acestuia, dicteului fragmentar al memoriei involuntare pentru a încerca gustul evadării.
Al treilea argument în favoarea dimensiunii ontologice a mainimicului îl constituie spațiul hibrid în care se consumă această poezie. Deoarece deseori forma și rezonanța câte unui cuvânt determină direcția intrigii, putem vorbi în acest caz despre textistență, despre suprapunerea fluxului vital cu cel textual.
În persoana adresantului identificăm și, poate, ultimul argument. Ca o reflexie a sinelui angelic, această ființă se ivește în imaginația poetului asemeni unei ape statice a cărei suprafață oglindește achizițiile spirituale ale închipuitorului. Fără fratele adresant, poetul decade în mainimic („deși e tot mai subțire solzul la pește/ și carnea tot mai putredă la oblânc” – Dragă), în schimb împreună cu el poate alcătui liantul dintre lumi: „De-ar fi să mă întorc, aș vrea să-mi fii/ lăuntrica spirală pe care s-o urmez/ pentru a sui întreg din ultimul botez” (botez).
Edificiul de mainimicuri este, așadar, atât o stare de fapt, cât și principalul operator ontologic al lui Moldovan, care, conștient de forța conceptului, deseori se dedă, prin intermediul acestuia, dicteului fragmentar al memoriei involuntare pentru a încerca gustul evadării. Recuzita mobilizării scripturale a mainimicului include: o retorică în răspăr („Uite mi s-a dat prea mare importanță și am murit” – muream de rușine); o senilitate jucată, încâlcită în textura reveriei; un portativ pe fundal, executat în surdină („ascult/ torsul, depănatul, tot zgomotul, ritmul fonic în locul sensurilor/ din vremea însemnărilor letale” – marginea unei rugăciuni); tonalități ardelenesc-mioritice; refrene și topici cunoscute; autopastișe; figuri etimologice („ploaia plouă”) care exprimă redundanța zilelor a posteriori; rime-găselniță („Endre”–„bulendre”); ecouri parimicești; conflicte taxonomice; transfigurări, reverii, demitizări și ciclicități grefând pe marginea condiției umane; notații la limita dintre sinceritate și sarcasm („Numai vecinul generic își vede de treabă liniștit” – rustică, „Lucrurile și lucrările lor nu mai ascultă de mine/ S-au sălbăticit/ Așa că mă culc” – sălbăticire); laitmotive din câmpul semantic al carbonizării și al sfârșitului (scrum, cenușă, fum, ceață, incinerare, înmormântare), specii de păsări, câini hermetici și ploi bacoviene.
Viața fără lume pare să fi desăvârșit una dintre cele mai constante, autentice și incitante poetici autohtone. După această a douăsprezecea bornă poetică impecabil construită, Ioan Moldovan poate fi declarat – și ceva îmi spune că nu-mi asum singur verdictul – Poetul transilvănean par excellence al generației ’80. Raftul volumelor sale de poezie constituie deja un veritabil patrimoniu; aviz autorilor de manuale!
1. Giuseppe Ungaretti, O viață de om, traducere din italiană și note de Nicoleta Dabija, Editura Paralela 45, Pitești, 2018.
2. Ibidem, p. 48.
