Într-o seară, Nimo întîrzie în oraș nepermis de mult. Tocmai a ratat ultimul autobuz care-l putea duce acasă, în cartierul bucureștean Drumul Taberei. În întuneric, un scrîșnet teribil despică liniștea din Piaţa Universităţii. O statuie pîrîie din toate încheieturile și… iat-o cum prinde viaţă și-i sare în ajutor băiatului. Călare pe Breazu, calul lui Mihai Viteazul, Nimo pornește spre casă, în vreme ce bunicul său – statuia lui, mai bine zis – își mîngîie mustaţa liniștit. Așa începe aventura lui Nimo. Una care-l va purta, alături de prietenul său Imran, într-o călătorie spre Macedonia de Nord, loc plin de secrete, unde va descoperi povestea mamei sale.
Ghicind parcă la ce discuţie se gândea copilul, sneakerşii care-l purtau pe Nimo spre școală începură să comenteze ironic între ei, fără să le tacă o clipă limbile prinse strâns sub șireturi:
— Auzi, frate drept, la ce se gândește puștiul ăsta? La sandale! Ha, ha, haaa! Păi, filosofii ăia s-ar fi încălțat de o mie de ori mai bucuroși cu unii ca noi, dar unde să ne fi găsit în lumea aia nedezvoltată? Că nu se descoperiseră încă materialele alternative la pielea de animal. Nu apăruseră nici magazinele de firmă… Ehei, treabă grea! Habar n-aveau ăia de ecologie, de modă și de trenduri. Niște înapoiați. Auzi și tu la taică-său, cică se balansau grecii în leagănul civilizației europene! Serios, frate? Bine că nu făceau și nani acolo. Cum să pronunți „civilizație europeană“, fără să știi mai întâi ce-s ăia sneakerşi?!
— Asta-i invidie, frate stâng. Ți-o spun drept. Și n-ai ce-i face, oricât am discuta între noi. Că asta-i boală grea. E clar că și Homer ne-ar fi preferat, decât să-și rănească zilnic degetele picioarelor încălțate doar cu sandale. Sau în loc să fie fleașcă după fiecare ploaie. Nu-ți mai spun și la ce mă gândesc… Păi, frățioare, îți dai seama cât praf li se-aduna pe tălpi gânditorilor ăstora? Iar pe vremea aia, de unde atâta duș, săpun lichid și creme? Vezi să nu… Dar ce să faci? Nu se născuse încă omul potrivit să ne inventeze. Cu toți poeții și filosofii lor grozavi.
— Așa e… Până una-alta, noi suntem cei care-l purtăm pe puști oriunde are chef să ajungă. Că-i soare, așa cum e astăzi, că-s ploi, seară sau zi, amândoi suntem la datorie. Iar mucea ăsta nici atât respect nu are, ca măcar să-și scoată noaptea ciorapii din interiorul nostru. Sau să ne mai schimbe branțurile și să ne dea cu un spray odorizant.
— Fratele meu stângaci, asta-i curată nesimțire! Zău așa! Abia am reușit să ațipesc aseară. Și nu cred deloc că asta merităm. Tocmai noi, care știm prea bine cu ce statui s-a înhăitat mititelul și cu ce cai ajunge el noaptea târziu pe acasă.
— Că bine zici… Păi, cum ar fi să-i povestim toate astea lui taică-său? Nu cred că i-ar cădea prea bine. Iar pișpirică nici măcar o cârpă umedă nu plimbă pe noi, cât să ne mai scape de praful drumurilor zilnice!
— Ce să faci, dragul meu? Dacă nu-i nisip din acela scârțâit sub tălpile deștepților din Antichitate…
„Azi-mîine voi împlini 51 de ani. Asta mă face să rîd, fiind mai apropiat de numărul invers de ani, 15, vîrsta începuturilor de drum. Oricum, am înţeles deja că în fiecare adult rămîne ascuns copilul gata de joacă. Ceea ce nu e deloc rău, căci numai așa pot fi întreţinute visurile sau imaginaţia. Priviţi desenele celor mici și ascultaţi-le bazaconiile! Veţi înţelege atunci că ochii lor reflectă lumea cu totul surprinzător. Artistic, aș zice. Asta m-a făcut să născocesc cîteva povești pentru ei, convins că urechile lor vor ști să le-asculte cum trebuie. Cît despre Prieten cu umbra, am scris-o în cel mai ciudat an al vieţii mele. Cu masca pe faţă, dar cu gîndurile zburînd printre nori.” (Călin)
