Vocea care lipsește

Culegerea de povestiri Acolo unde urlă șacalii a lui Amos Oz, excelent tradusă de Marlena Braester, este probabil una dintre ultimele din seria de autor Amos Oz de la Editura Humanitas-fiction. Au apărut până acum, dacă nu am greșit la numărătoare, 22 de volume. Au mai rămas câteva titluri pentru a completa întreaga operă publicată de marele prozator și eseist israelian, care ne-a părăsit cu cinci ani în urmă. Acolo unde urlă șacalii este cartea de debut a lui Oz, adunând nouă povestiri scrise în anii 1962‑64, când autorul avea 23‑25 de ani. I se adaugă o a zecea povestire, începută în 1966 și terminată în 1974-75, pe care Oz a inclus-o în edițiile mai târzii ale cărții, inclusiv cea din 1980, pe care se bazează ediția românească. Deja în aceste scrieri timpurii ale viitorului celebru prozator sunt prezente și măiestria de condei a lui Oz, și temele sale, mai totdeauna legate de destinul poporului evreu în noua-vechea sa țară, de amestecul de oameni, tradiții, conflicte și iubiri din care renaște o națiune. Un prieten, aflând că citesc cartea, mi-a povestit o anecdotă a cărei autenticitate nu am cum să o verific. Se spune că după ce tânărul Oz începuse să scrie și să publice articole de ziar și literatură, membrii kibbuțului Hulda, unde a trăit între 1953 și 1986, au decis să-l scutească o zi pe săptămână de muncile agricole sau în gospodărie, prestate de toți locuitorii așezării, pentru a putea scrie. Dacă este adevărat, s-ar putea să fi fost una dintre cele mai bune decizii din istoria acelui kibbuț.

Cele nouă povestiri din volumul inițial prezintă un peisaj al vieții israeliene, așa cum era în prima jumătate a anilor ’60 ai secolului 20. Este vorba despre un Israel pe de-o parte foarte diferit de cel pe care-l cunoaștem astăzi, dar ai cărui locuitori și ale cărui contradicții sunt similare sau includ germenii problemelor și conflictelor de astăzi din această țară și din această parte a lumii. Astăzi, mulți dintre israelieni privesc cu nostalgie la acea epocă, considerată o perioadă de pionierat și de inocență. Victoria în Războiul de șase zile din 1967 a adus cu ea povara teritoriilor ocupate, cu consecințe contradictorii în societatea israeliană, sursă de permanente conflicte interne și externe de atunci și până azi. Majoritatea povestirilor se petrec în lumea kibbuțurilor, așezări comunitare cu economie colectivistă, poate singura experiență de acest fel în lume care a fost într-adevăr voluntară și care a reușit economic pentru o bună perioadă de timp, până când s-a izbit de concurența economică și de conflictele sociale specifice capitalismului. Orientarea ideologică a majorității acestor așezări era social-democrată (cam pe acolo se situa politic și Amos Oz), dar existau și extreme comuniste, unele chiar de orientare stalinistă.

Atunci când îi descrie pe veteranii kibbuțurilor, generația dinaintea lui, cei care practic puseseră bazele țării și economiei, scriitorul dă viață unor personaje care poartă în spate o istorie zbuciumată și de multe ori violentă și sunt adepții unor ideologii care par rigide celor de vârsta lui. Unii dintre eroi, precum Matitiahu Damkov din povestirea care dă titlul volumului, sau Yonitch din „Mănăstirea trapistă” sunt supraviețuitori ai Holocaustului din Europa, alții ca Felix sau Batia Pinski din „Piatra găurită” au ajuns în Ereț Israel înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, au luptat contra englezilor și în Războiul de Independență din 1948-49. Cu toții poartă povara unui trecut pe care încearcă să-l lase în urmă, construind o țară nouă și un viitor diferit pentru generațiile care urmează. Unele dintre episoadele legate de discuțiile ideologice dintre membrii kibbuțurilor și de conflictele dintre idealuri și realitate nu vor părea străine celor care au citit vreodată literatură realist-socialistă. Diferența este că relatările, chiar cele fictive, sunt autentice.

Recomand citirea povestirilor ca un întreg. Aparent, nu există legătură sau continuitate între ele. Citite împreună însă, lasă impresia unui mozaic uman sofisticat, cu multe elemente comune între ele și cu câteva situații și idei dominante. Generațiile războaielor și ale Holocaustului își găsesc, conștient sau nu, o compensare în relații de familie nu neapărat bazate pe dragoste. A existat un baby-boom post-conflict și în Israel, dar copiii kibbuțurilor erau crescuți în creșe și dormitoare comune, ceea ce a creat în mulți dintre ei traume pentru restul vieții. În jur atmosfera este în general ostilă. Șacalii din titlul volumului apar în multe dintre povestiri, bântuie sonor nopțile eroilor și le reamintesc că sunt nou-veniți într-un teritoriu ostil. Urletele șacalilor fac parte din experiența colectivă. Și noi, ajunși în Israel în anii ’80, am avut parte de povestirile veteranilor care relatau cum ei au trăit în ceea ce atunci era pustietate și „i-au mâncat șacalii”. Complicate sunt și relațiile cu populația locală, cu arabii din satele uneori ostile sau cu beduinii din triburile nomade. Iată cum sunt descrise relațiile cu ei în povestirea „Nomazi și viperă”:

„Foamea îi aduce.

De groaza foamei fug spre nord împreună cu turmele lor prăfuite. Din septembrie până în aprilie nu a plouat deloc în Neghev. Loessul s-a măcinat până a devenit praf. Foametea s-a răspândit în corturile nomazilor şi le-a distrus turmele.

Autoritățile militare s-au grăbit să studieze situația. În ciuda ezitărilor, au hotărât să deschidă beduinilor drumurile spre nord: nu poate fi abandonată ororilor foametei toată această populație, bărbați, femei, copii.

Nomazii deşertului, negricioşi, slabi, musculoși, se scurgeau pe drumuri, trăgând după ei turmele emaciate. Înaintau pe meandrele unor văi ascunse de ochii celor sedentari. Un curent care se precipita cu înverșunare spre nord, ocolind aşezămintele, holbându-se la pământurile locuite. Turmele lor împânzeau miriştea aurită păscând cu dinții lor puternici şi răzbunători. Mersul nomazilor era secret şi reţinut, ferindu-se de ochii din jur. Se străduiau să nu se întâlnească cu nimeni. Încercau să-şi ascundă pe cât se poate prezența.

[…]

Şi poate vei fi tentat să crezi că incursiunea nomazilor ne va îmbogăți nopțile lovite de hamsin cu o dimensiune poetică. Așa o fi în mintea câtorva fete nemăritate. Dar nu putem trece cu vederea câteva neplăceri prozaice, cum ar fi febra aftoasă, distrugerea terenurilor agricole sau furturile, fie ele cât de neînsemnate.”(pp. 28, 31)

Este foarte interesant de urmărit cum se poziționează generațiile mai tinere față de veteranii kibbuțurilor. Generația lui Amos Oz va fi cea care peste câțiva ani va duce greul și va plăti prețurile de jertfe și traume fizice și psihice ale războaielor din 1967 („de 6 zile”) și 1973 („de Yom Kippur”), ca și a războiului de uzură dintre ele. Este o generație educată destul de spartan, care nu totdeauna știe să-și identifice și să-și exprime trăirile, cu iubiri stângace și cu exaltări ideologice. Traumele și conflictele nu îi ocolesc nici pe ei. Mulți sunt înrolați în armată și participă ca soldați activi sau ca rezerviști la războiul pentru existență al Israelului, război căruia nici atunci și nici astăzi nu i se vede sfârșitul. Povestirea „Mănăstirea trapistă” expune întâlnirea – în armată, acolo unde se întâlnesc aproape toate păturile sociale și unde se cunosc și se cizelează personalitățile – dintre comandantul erou Ice, prototipul „omului nou” în versiune sionistă și povestitorul, intelectualul ezitant, infirmierul Nahum Hirsch. Cei doi vor trăi o aventură comună, amestec de tragic și comic, care le va pune la încercare caracterele. „Calea vântului” relatează ultima zi din viața unui tânăr parașutist, fiul unui alt erou din generația precedentă, și moartea sa absurdă. Dar ce moarte a unui tânăr de 20 de ani, îmbrăcat în haine militare, nu este absurdă?

Mai toți eroii povestirilor lui Amos Oz visează. Visele sunt, spune unul dintre ei, inserții în realitatea imediată ale lumii din care cu toții venim și în care ne ducem. Unii dintre ei aspiră să fugă, să se elibereze din chingile și constrângerile vieții în kibbuț, unii pentru o zi și pentru o aventură romantică în Tel Aviv, orașul tuturor tentațiilor, precum povestitorul din „Toate râurile”, alții dispărând pentru un rest de viață, cum o face Dov Sirkin, personajul povestirii „Înainte de vreme”. Ieșirea scriitorului însuși din tematica legată de kibbuț va avea loc însă doar în cărțile următoare și nu va fi niciodată definitivă.

„Evreilor le place să dezbată – tot timpul și despre orice. Acolo unde sunt doi evrei sunt trei opinii” – avea să spună Amos Oz cu multe decenii mai târziu. Așa fac, de pildă, cei doi intelectuali din Ierusalim, Iosef Yarden și doctorul Kleinberger, din povestirea „Foc străin”, în care întâlnim o atmosferă care anticipează ultimul său roman, tradus și publicat în limba română cu titlul Iuda. Atunci când scria și publica aceste povestiri, Amos Oz nu-și câștigase încă reputația care va face din el un exponent al viziunii umaniste a unei părți însemnate din intelectualitatea israeliană și un profet avertizându-și contemporanii despre pericolele alunecării spre extremism, naționalism și mesianism – și mai ales cel al diviziunilor interne. Unul dintre personajele sale, însă, o face în mod premonitoriu în povestirea „Mântuirea”:

„Generații după generații, evreii au fost un popor profund și teribil. Acum sunt o gloată levantină plină de veselie, coruptă, grăbită să-și satisfacă plăcerile și să-și potolească foamea cu noi stimulente, iar şi iar. Până când va veni duşmanul să-și adune prada ca o grămadă de ouă aruncate, şi atunci vom deschide ochii şi nu mai e nici o speranță. Națiunile nu dispar din cauza înfrângerilor militare şi nici din cauza dificultăților economiei. Asta nu înţeleg ei. Nici măcar cei care pretind că sunt conducători şi urmaşii fondatorilor Mişcării nu înţeleg acest lucru. Națiunile se descompun. Şi numai atunci vine duşmanul şi strânge totul în toiul petrecerii. În timp ce paznicii sunt beți și neputincioşi.” (p. 218)

Ultima povestire din volumul publicat de Editura Humanitas-fiction pare a avea o tematică și o tonalitate foarte diferită. „Pe pământul ăsta blestemat” este o parabolă a unui episod menționat în Cartea Judecătorilor din Biblie, capitol care face parte și din Torah. Este povestea lui Iefta, care era fiul lui Ghilad, conducătorul unuia dintre triburile evreiești stabilite la est de Iordan și de Marea Moartă, și al unei sclave amonite. La fel ca și mai cunoscutul Iosif, el intră în conflict cu frații săi mai mari, fiii legitimi ai lui Ghilad și pleacă în exil în deșert și apoi în țara amoniților, unde câștigă încrederea regelui acestora. Când cele două națiuni intră în conflict, Iefta ii va salva pe evrei și le va deveni Judecător, ceea ce în acele vremuri însemna conducător absolut. Nu poate însă scăpa în niciun moment, nici ca lider al evreilor sau al amoniților, nici când este căpetenie de oști, erou național sau devine judecător, de sentimentul că este peste tot străin. Pentru a-și recâștiga numele și identitatea, oferă Divinității pe fiica sa unică, născută în exilul amonit, precum în episodul sacrificiului lui Isaac. Biblia nu spune dacă Domnul, care a oprit la timp mâna cu pumnalul lui Avram, a acceptat sacrificiul lui Iefta. Această psihologie de nesiguranță, individuală și colectivă, este excepțional sugerată de Amos Oz:

„Dincolo de gardurile casei trăia o altă lume, care zi şi noapte năzuia în tăcere să pună casa aceea la pământ şi să zdrobească totul cu viclenie, cu o răbdare nesfârşită, ca o apă care își erodează lent malurile albiei. Necrezut de blând și tăcut se petrecea totul, mai moale decât ceața, mai tăcut decât briza, și cu toate astea concret: puternic şi nevăzut.

Caprele negre îl însoțeau pe băiatul care învățase să le ducă la păscut și să se uite la ele ziua întreagă cum mestecă, scrâșnind din dinți puținele plante sălbatice și cățărându-se pe stâncile ascuțite, fără să vadă pericolul de moarte, pentru a ajunge la o bucățică de iarbă care supraviețuise printre văgăunile stâncoase acolo, chiar la marginea deșertului. Și câinii jigăriți ai lui Azur îl însoțeau pe lefta. Erau câini răi, a căror sălbăticie înfrânată se ascundea întotdeauna sub lingușeală. Şi păsările sălbatice îi țineau companie cu țipetele lor: Străin, străin.” (pp. 281-282)

Recunoaștem în povestirile acestea stilul care avea să devină specific lui Amos Oz, măiestria narațiunii fluente, talentul de a creiona un caracter din câteva fraze. Într-o perioadă de experimentări a unei literaturi care reînvăța să folosească o limbă pierdută vreme de două milenii experienței nereligioase, Amos Oz încearcă puține artificii, cum ar fi alternarea vocilor narative în unele dintre povestiri, dar nu le împinge dincolo de necesitățile exprimării clare. Cititorul se află în aceeași cameră cu scriitorul. În timpul lecturii, am retrăit emoțiile câtorva ocazii în care am avut șansa să-l ascult citind din proza sa.

După lectura acestei culegeri de povestiri din tinerețe, nu mă pot împiedica să nu mă gândesc ce mult ne lipsește, aici în Israel, dar și în lume, Amos Oz! A murit în decembrie 2018. Nu a apucat să vadă pandemia care a dat alt sens cuvântului globalizare, războiul din Europa din care veniseră părinții săi, atacurile teroriste din 7 octombrie 2023 în care au pierit atâția tineri și atâția oameni din lumea kibbuțurilor pe care o cunoștea așa de bine, oameni care credeau în pace și coexistență cu poporul cu care ne este sortit să trăim împreună în Ereț Israel, și nici războiul pe șapte fronturi care a urmat. Lipsesc vocea sa clară, pledoariile sale pentru umanism și pentru pace, analizele sale exacte, optimismul în disperare. Lipsește vocea celui care știa să justifice Speranța.