Poeme

Kalahari 

Mișcarea Anti-Apartheid a început undeva prin anii ’60.
Tot atunci, pe cerul Africii de Sud sclipeau 
din când în când charterele argintii ale coloniștilor. 

Stupoare pe fața doamnei de la oficiul poștal 
Unirii Nr.1 când cineva i-a spus 
că vrea să trimită „250” în Pretoria:
„Nu știu ce să vă spun, dar ei nu primesc euro,
fac tranzacții doar în moneda lor și în dolari. 
Sincer, nici nu am auzit de orașul ăsta până astăzi.” 

În Kalahari, hiene cu ochi nisipoși, 
elefanți tineri străbăteau deșertul vechi
de 60 de milioane de ani. 

Ploua pentru ultima dată în acea vară, 
și ploaia dezgropa din nisip fragmente 
fragile de os, cărăbuși luminoși. 


Creaturi matematice reci  

Roșu, ca și cum îți recreez căldura. 
E ceva liniștitor în strălucirea acului 
și a felului în care trece prin piele. 

E ceva amețitor în felul în care 
acul trece prin piele, 
cum pielea se rupe, 
cum frigul se împrăștie în abdomen,
cum pielea se rupe, 
cum pielea s-a rupt. 
 
Corpuri transpirate. 
Interacțiune hemofilă. 
Roșu. Aș vrea ca această culoare 
să fi fost despre ceea ce îmi lipsește,
despre frigul din abdomen. 

E ceva liniștitor în felul în care acul 
trece prin piele. 
Tot ce putem face e să așteptăm. 
Până unde se ridică stâlpul de lacrimi
în caverna trupului? 
Până la buric? Până la piept? Până în gât?
 

Am ridicat paharul:
un toast pentru fantomele trecutului 
care bântuie pereții stomacului. 
Creaturi matematice reci. 

Dacă simți că e nevoie să spui ceva, 
atunci să spui: după trecerea acului prin piele, 
timpul nu te va copleși cu miros de mlaștină,
nu te va îneca în nămolul tare. În schimb, 
vei sta pe malul unui râu, 
acolo unde prundișul trosnește sub șinele de tren 
și noi plecăm tăcuți și pentru totdeauna. 

Să spui cu toată puterea: chiar de ar fi 
să umblu prin valea umbrei morții, 
nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine, 
toiagul și nuiaua Ta mă mângâie.

E ceva liniștitor în strălucirea acului, 
a felului în care trece prin piele. 
A felului în care pielea se rupe, 
se rupe, se rupe, se rupe, 
s-a rupt. 

A trecut.  
A trecut? 


Acid

Am cumpărat o carte cu autograf din anticariat. 
Al lui Harper Lee. 
Posibil să nu fie real. 

Nu contează,
pentru mine importantă este cartea, 
lumina și întunericul dizolvate în celuloză. 

După-amiaza are miros de vin fiert, 
de acid carbolic, vântul suflă dispneic. 
Un puști încearcă să se prindă de tivul unei fuste. 

Crește în țara celor mai amare cuvinte, 
a celor mai pure femei.
Odată va săruta o astfel de femeie pe coapsă. 


Depozite de sens și speranță 

Amintirile mele sunt pești infimi, 
cu oase multe, mici-mici. 
Probabil că multe dintre ele 
sunt născute din cărți.

Acolo, undeva în interior,
totul părea posibil, realizabil, 
părea că poți oricând s-o iei de la capăt. 

Că poți să treci prin toată mizeria. 
Acolo am pierdut femei și prieteni, 
sens și speranță.

Depozite de sens și speranță, 

Acolo am aflat că unii nu vor suflet, 
vor salam. 
Că noi ne alegem eșecurile, 
pentru că în subconștient știm 
care sunt cele pe care le putem suporta. 


Nu ne mai amintim 
 
multe din ziua ce-a trecut. 
Și uneori nu ne mai dorim nimic, 
nu mai avem niciun dialog cu noi înșine. 
Privim din întunericul nopții
în întunericul din noi. 
Rugina continuă să fie acolo, 
să mănânce din inimile noastre de fier. 

Mâine va fi la fel. Asfaltul rece al dimineții
se va fărâmița sub picioarele spectrale,
vom executa o acrobație lungă, sinucigașă 
pe trapezul suspendat deasupra 
acelor spații din creier care vor memora 
definitiv groaza și încântarea. 

Plini de tupeu și ireconciliabil 
ne vom juca cu soarta.
Molozul consecințelor va paraliza trupurile. 
În lume, nebunii își vor ucide înțelepții ca din greșeală. 
Vin va țâșni din craniul unui puști pe străzile din Gaza. 

Miezul nopții ne va găsi comatoși.
Cu ideile reduse la tăcere. 
Se va mai auzi doar neliniștea, 
mecanismul ei de ceas, trosnitul arcurilor.

  
Un animal complet singur 

Din exterior, frica pare mult mai evidentă 
decât durerea. Un animal complet singur 
și care dă expresie deplină durerii severe, 
acționează mai puțin relevant 
decât un animal care se sperie.

Uneori, privind fotografii făcute la vreo petrecere 
sau pierdut în mulțimea de oameni, 
îi observ zvâcnetul, grimasele pe chip. 

Frica mea e un lubrifiant,
un labirint cu o derutantă multitudine de ieșiri,  
fragmentul hieroglific al unui imperiu nomad. 
Extinct sau viu. 
Perfect. 
Se întinde până și în spațiile în care eu nu exist.  


Colapsul luminos al lucrurilor 

Sunt tot mai clare diferențele, 
când îți înțelegi zvâcnirea rapidă 
și puternică din gât, când prima nuanță 
de roșu unduiește pe cerul vast al minții. 

Alta e îngrămădirea de forme, 
altul colapsul luminos al lucrurilor. 

Poți să te aperi de ce te amenință 
din afară, 
dar nu te poți apăra de ce atacă 
dinlăuntru. 

Pe teritoriul tăcerii prietenoase,
vinovăția are ochi de chinezoaică. 

E plin de praf în sânge 
și plin de praf în gânduri. 
Vom găsi pacea în praf.