Poeme de Gabriela Vieru

Sibiu


Corpurile sunt lucruri foarte fragile, ascunse de rușine. 
Dar când le descoperi pentru prima oară și le faci ale tale, 
când ți se deschid sub degete, 
e un moment în care fragilitatea lor se transformă în dorință. 
Și nu știu dacă există ceva mai frumos de-atât.


Pe structura vechii bazilici romanice se află acum ea. 
Bolțile arcuite perfect, pietrele funerare seci, 
corul poligonal din trei travee, 
sacristia rece sau pridvorul flancat de nave, 
nimic din toate astea nu prevestește nimic.

Noaptea, cele patru turnulețe din colț apar, totuși, mai falnice. 
Ei au numit asta ius gladii. Literal, „dreptul sabiei”. 
Orașul avea, deci, drept de condamnare. Ceea ce se întâmplă 
acum, atingerile dintre două corpuri 
la nici măcar zece metri distanță de ea, e un gest condamnabil.

Întunericul le poartă de grijă, iar corpurile se destind. 
Frigul devine insesizabil, la fel ca prezența 
celorlalți oameni când mâna lui explorează mâna ei, 
când pescărușii își depun ouăle și fac zgomot, 
fericirea devine colectivă.

Suprafața receptorie care asigură sensibilitatea se contractă. 
Fiecare nerv al fiecărui fir de păr reacționează 
în tandem cu atingerile. Lipsa controlului relaxează. 
Corpul e mulțumit. Clopotele sună și prevestesc 
o pedeapsă pentru nesocotirea de care au dat dovadă 
cele două trupuri acum epuizate. 

Reeducarea presupune intenții autoritare. 
Dar în acea noapte, când totul în jur era un epandaj 
de fericire, când lumina se îndepărta de mizeria din stradă, 
când jocul lor se apropiase de supremație, 
nu s-a întâmplat nimic. 

Asemeni unor animale trudite o zi întreagă la jug, 
sub un soare mai degrabă fățarnic decât protector, 
trupurile istovite ale celor doi s-au îndreptat hotărâte spre case. 
Abia mai târziu aveau să își dea seama că acea noapte, 
petrecută în taină pe treptele catedralei evanghelice, 
a fost una dintre cele mai frumoase amintiri din viața lor. 

Frumusețea, atunci când ea se întâmplă cu adevărat,
scapă conștientizării imediate, iar asta o face să devină parșivă.

V-am spus aceste lucruri pentru ca 
bucuria Mea să rămână în voi 
și bucuria voastră să fie deplină (Ioan 15:11)


 
horlești


Păianjeni araneomorfi cu fire de păr pe piciorușele din spate, 
păianjeni argintii, împerecheați, 
poznași și scufundați toată ziua în iazul ăsta pustiu,
la ce vă gândiți oare când mă aplec deasupra voastră?

Ochii vă lucesc la rochia mea cu flori albe, 
vă construiți clopotul de mătase, 
ridicați opistosoma și respirați. Prin firișoarele de păr 
îi dăruiți aer proaspăt partenerului, 
prin ghidușii senzoriale vă arătați iubirea. 

Pământul din jur a fost pârjolit, blocuri de beton înalte 
au răsărit pe dealuri.
Mi-e frică pentru voi tot la fel cum mi-e frică 
pentru omul din stânga mea.
Într-o zi nu mă va mai aduce la voi,
nu-mi va mai povesti despre pădurile din zare, 
despre lacuri aluvionare sau despre cătunele din jur
nu-mi va mai dărui din aerul lui; 
iar eu trăiesc prin aerul lui.

Ne mișcăm trupurile-n tandem și mijlocim plăcerea. 
Soarele ne face pielea și ochii să lucească, 
amânăm strategic suprasaturația.

Acum e fericit, vă privește și se minunează. 
Fețele ni se reflectă în apa verzuie, 
rostesc în gând un verset și îmi închid ochii.

Nu întoarceți rău cu rău și nici ocară pentru ocară; 
dimpotrivă, binecuvântați, căci la aceasta ați fost chemați: să moșteniți binecuvântarea. 


Grămezile de pământ au fost acoperite de deșeuri. 
Vor rade solul și-l vor monetiza. 
Vor seca lacul și-l vor monetiza.
Vor defrișa pădurea și-o vor monetiza.
Mașinile gonesc în jur și preiau puterea. Omul a fost doborât 
sub ochii noștri.


 
1 mai
 
După ce vegetația a acaparat și poarta, sacralitatea văii s-a spulberat.
 
Soarele mă asigură că sensibilitatea și pericolul există. 
Ne-acoperim frunțile sleite, ochii ni se mijesc,
iar gândul mi-e doar la bisericile subterane din amsterdam,
lăcașe mici și primitoare, ascunse de cruzimea celor
pentru care credința exclude erezia.
 
Înghețata ni s-a topit în ritm amețitor,
o viață de om și în jur doar căldură. 
Afecțiunea ne e străină când deschidem ochii,
ne imaginăm lumi utopice, zero suferință e tot ce ne dorim.
Dar soarele e prea puternic,
ne înmoaie și ne domolește,
expansiunea piere încet, regresie și iar regresie,
căldură peste tot.
 
Ne creăm în subteran o lume doar a noastră,
din tindă printr-o ușiță ne strecurăm spre ea. 
Ochii ni se-nchid, dar suntem mai puternici,
căci sub semnul metaforei vegetale noi ne-am unit.
Privim în sus la cei fericiți, escapismul colectiv 
e tot ce ne-a rămas.
Natura subiect ne domină, e tot ce ne dorim.
Cu rușine-n suflet, o fotografiem tăcuți. 
Viața expansivă, o-ntindere de stepă.
În jur numai căldură.