Trei răspunsuri despre volumul „Oranjeria” de la autoarea lui, Alexandra Niculescu

„Am vrut să scriu despre chestii serioase ca sărăcia, abuzul asupra copiilor, ignoranța, inadaptarea, iubirea chiar, dar nu într-o formă realistă, brutală, cum s-ar face în prozele de azi, ci înfășurând totul bine în niște fantezie luminoasă.”

768 vizualizări
Citiți în 11 de minute

1. Cum s-a conturat ideea volumului „Oranjeria”?

Era (tot) iarnă, mă zgâisem un timp la argintiul Curții Europene a Drepturilor Omului din Strasbourg, mănușile parcă aveau țurțuri deja, m-am îndepărtat, am mai mers ceva și atunci am găsit parcul. Eu sunt cam obsedată de parcuri, deci am intrat, în special pentru că avea un nume care m-a încălzit imediat: Parc de l’Orangerie. Se lăsase întunericul, n-am apucat să vizitez mare lucru, n-am dat de niciun portocal, așa că m-am retras, ca orice turist superficial, dar numele mi-a rămas și am știut că vreau să scriu ceva despre o oranjerie. Nu putea să fie totuși o seră obișnuită, și cum nu mai scrisesem niciodată o carte pentru copii, am zis că e timpul. Voiam să fie un simbol, un loc salvator, unde poți avea tot ce nu ai în realitate, fie că e vorba despre mâncare, jucării, haine, frigidere, birouri, fie că sunt nevoi de altă natură, ca redevenirea unui soț/tată cum era la început (e doar un exemplu). Și pentru că nu orice copil sau adult ar ști cum să ajungă în oranjerie, am zis hai să ajungă oranjeria la cei care o cheamă.

Să scriu o carte pentru copii a fost o provocare pentru că era prima, deci zero experiență și pentru că presupunea un efort în plus, dar și o fereastră deschisă spre un univers cu mai multă fantezie, fereastră pe care în prozele mele o țin doar întreschisă, să spunem.

Cu niște ani înainte, vara, cunoscusem doi copii, un frate și-o soră și nu știu de ce ne-am înțeles așa bine, fiind eu la fel de nesociabilă și atunci, dar frații ăștia doi voiau tot timpul să fim împreună, și probabil din prietenia noastră de-o vacanță au apărut primele personaje: Ed și Isa.

Pentru că nu orice copil sau adult ar ști cum să ajungă în oranjerie, am zis hai să ajungă oranjeria la cei care o cheamă.

Se spune că dacă n-ai găsit cartea pe care ai vrea s-o citești trebuie s-o scrii, eu am găsit o groază, dar voiam una și mai pe gustul meu, unde să existe arome-lumini-rezolvări-mister-ceva teamă-spumă-pericole-siguranță-aventură, dar voiam în același timp să vorbesc despre teme care mă obsedează, și am ales s-o fac într-un mod naiv, pentru că de fapt nimeni nu înțelege așa bine anumite fenomene actuale, oricât ar crede contrariul.

Copiii pun și își pun multe întrebări, iar adultul e nevoit să se gândească din nou la lucruri pe care le-a cam uitat sau de care nu-i prea pasă. Spre exemplu citim zilnic în ziare despre bărcile cu refugiați, dar cât de mult ne gândim la asta după ce-am terminat știrea? Ajung la un țărm sau nu, sunt acceptați sau trimiși înapoi? Am vrut să scriu despre chestii serioase ca sărăcia, abuzul asupra copiilor, ignoranța, inadaptarea, iubirea chiar, dar nu într-o formă realistă, brutală, cum s-ar face în prozele de azi, ci înfășurând totul bine în niște fantezie luminoasă.

2. Cum a decurs scrierea lui?

Scrierea a decurs lin-ușor-frumos, mi-ar plăcea să spun, numai că ar fi wishful thinking, cum spunem noi, românii. În primul rând pentru că, nefiind eu tocmai disciplinată, oricând se ivea ideea unei povestiri, apărea o pauză în scrierea Oranjeriei, ca o revenire la un prim amor. Îmi spuneam că e OK, îmi permit pentru că aveam totuși schița inițială și pentru că-mi place să mă surprind singură uneori, dar orice pauză presupune o reluare a lecturii paginilor scrise deja, și atunci apar nemulțumirile și rescrierile. Și pe urmă a fost treaba cu limbajul, pentru că există totuși expresii sau cuvinte sau tonuri care nu-și au locul într-o carte de copii.

Fiind un volum cu mai multe personaje, mi-am dat libertatea să mă ocup pe rând de care dintre ele simțeam. Scrierea e diferită în funcție de starea/dispoziția autorului și au existat momente în care aveam nevoie să conviețuiesc cu personaje mai asemănătoare mie, ca Isa, Ed, Talita, și momente în care aveam nevoie de unele mai curajoase/aventuroase, ca Farouk și Cairo, doi frați care se trezesc singuri într-o țară necunoscută, unde sunt tentați la tot pasul să o ia pe drumuri diferite, după natura proprie.

Niciodată cartea din final nu e la fel cu cea din planul inițial, ideile se schimbă, apar unele noi, cele de la început par deodată desuete, te pleoștești și-ți spui cum de mi s-a părut ceva cu totul extraordinar când e așa banal?, și te străduiești să vii cu ceva mai acătării, iar așa rezultatul poate ajunge să te uimească (în cazurile fericite).

3. Cum vă doriți să fie citit volumul „Oranjeria”?

Cu mare plăcere și curiozitate, cu ochii mari și atenți, poate cu gura căscată, de ce nu? Ar fi flatant. Într-un fotoliu comod sau la școală, în pauze, să nu spun totuși pe sub bancă, cum se obișnuia în orele plictisitoare, poate lăsând o clipă (lungă) tableta sau telefonul deoparte. Cu un suc de portocale sau niște melci cu scorțișoară, în gând sau cu voce tare, singuri sau lipiți de cineva.

Mai serios un pic acum: mi-a plăcut ce s-a spus despre Alice în Țara Minunilor, că de fapt este  o carte pentru toate vârstele, ăsta ar fi idealul: să treacă de bariera impusă de limbaj sau de personajele copii și să poată fi citită de oricine, oricând.

Oranjeria poate să însemne altceva pentru fiecare.

Aș vrea ca cititorul să-și pună cel puțin întrebări de felul: ce cred eu despre asta? Dacă eu ar trebui să decid, cum aș rezolva problema? Asta așa, ca un mic exercițiu, dacă tot e vorba despre fantezie și joacă.

Există cărți pentru copii care, dacă le recitesc acum, îmi provoacă doar un căscat pisicesc, dar sunt și cele pe care le-aș reciti cu mare plăcere, ca poveștile lui Hans Christian Andersen: încă pot să mă bucur sau amuz de Hainele cele noi ale împăratului sau Degețica sau Klaus cel Mic și Klaus cel Mare. La fel e Împăratul Portugaliei al Selmei Lagerlöf. Din tabăra asta, a recitibilelor, aș vrea să facă parte cartea mea.

Oranjeria poate să însemne altceva pentru fiecare: un fel de El Dorado, o țară, orice vis împlinit, doar că visul poate să vină și cu inconveniente, cu frici, neînțelegeri, de asta există Omul-de-spumă. Pentru doi copii refugiați, ca Farouk și Cairo, este un loc în care nu duc lipsă de nimic, și totuși singurul lucru pe care-l vor cu adevărat e să-și regăsească părinții.

Ca orice carte bună nu oferă soluții, chiar dacă apar personaje cu idei utopice, dar ne arată că putem să încercăm să fim fericiți în realitatea noastră.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cum?”