/

Vrăjeli nipone

598 vizualizări
Citiți în 8 de minute
Haruki Murakami, Persoana întîi singular, traducere de Andreea Sion, Editura Polirom, 2022.

Haruki Murakami (n. 1949) este atît de iubit, de popular și de bine vîndut, încît cărțile lui nici nu mai au nevoie să fie citite atent. Aproape nu mai contează ce scrie, e suficient să publice o carte la fiecare doi ani (din 1979 încoace a publicat 22 de cărți). Uneori mă gîndesc la el ca la un fel de Eric Emmanuel-Schmitt japonez. Dacă eseurile sale despre scris publicate sub titlul Meseria de romancier (2015) păreau scrise de un Murakami profesor de liceu, nu altfel stau lucrurile și cu aceste opt povestiri, alcătuind al cincilea său volum de proză scurtă, care s-ar fi putut la fel de bine intitula Eu, Haruki, cu subtitlul „amintiri cu final schimbat”.

Scrise toate la persoana întîi, cu un narator nenumit, scriitor, aflat la vîrsta de mijloc (într-o povestire numele lui este, totuși, dezvăluit: Haruki Murakami) și avînd ca subiect temele sale recurente (jazzul, baseball-ul și muzica trupei Beatles), povestirile de față ar fi căpătat o anume greutate dacă măcar ar fi fost marketate ca autobiografie. Dar prozele de față pretind că sînt texte de ficțiune și, în cîteva cazuri, Murakami face efortul (minim) de a păstra cît de cît aparențele fanteziei. Rezultatul este această mică colecție de rememorări ale unor întîmplări banale din tinerețe, pe muzică de Beatles și Charlie Parker, cărora prozatorul se străduiește să le insufle viața ficțiunii și vraja introspecției. Dar trucurile sînt fumate, iar meditațiile sale despre viață, dragoste și amintire, cam de nivel adolescentin.

Singura povestire cît de cît meritorie a volumului este chiar prima, „Perna de piatră”, în care naratorul rememorează o circumstanțială întîlnire sexuală din adolescență cu o fată care-i cere permisiunea să strige, în timpul sexului, numele altui bărbat. Peste ani, acest detaliu rămîne doar o anecdotă vag misterioasă, căci în memoria bărbatului acum matur fata respectivă, nemaiîntîlnită vreodată, a rămas ca autoare de versuri tonka (o variație de haiku), versurile ei, publicate într-o plachetă în regie proprie și dăruită lui post-coitum, continuînd să-l însoțească de-a lungul vieții.

Tot despre muzică și femei rămase la distanță este vorba și în povestirea „Crème”, în care naratorul rememorează tot un episod din tinerețe cînd, invitat de o fată la recitalul ei de pian, constată la ora concertului că sala e închisă.

Tot despre muzică și femei rămase la distanță este vorba și în „Carnaval”, unde naratorul meloman, acum bărbat căsătorit, descoperă într-o femeie, de asemenea căsătorită și de o urîțenie fizică evidentă (prilej de teoretizare: frumusețe fizică vs frumusețe interioară), companionul perfect pentru audițiile și discuțiile pe marginea muzicii clasice, mai exact despre Schumann. Subiectul apare întocmai într-o schiță de Thomas Mann de la începutul secolului trecut: un bărbat descoperă într-o femeie urîtă partenera perfectă pentru discuții filozofice, fascinație care naște o inexplicabilă poftă sexuală. Murakami se limitează, nu tocmai rău, la muzică, mister și castitate.

Și tot despre muzică și femei rămase la distanță este vorba și în povestirea „With the Beatles”, în care naratorul evocă imaginea din adolescență a unei fete frumoase trecînd pe culoarul școlii cu un disc de-al beatleșilor, fată nemaiîntâlnită în ciuda eforturilor lui. Care băiat, ceva mai tîrziu, își face o iubită pe care o vizitează acasă în lipsă, prilej pentru a-l cunoaște pe fratele ei, suferind de pierderi ocazionale de memorie, căruia îi citește ultima proză scrisă de Agutakawa înaintea sinuciderii, și pe care-l întîlnește peste ani cînd bărbatul nu mai are probleme de memorie. Ecuația timp-memorie este foarte străvezie, iar felul în care femeile apar și dispar, fără contururi, fără personalitate, ca niște spectre vag erotice, devine repede loc comun. Iar strădania de a interconecta poveștile și personajele în timp și spațiu și de a înghesui sens în fraze meditative despre memorie, viață și moarte, devin procedee plicticoase, lipsite de strălucire.

În fine, povestiri ca „Charlie Parker interpretează bossa nova” (inventarea unui album muzical, găsit apoi într-un magazin de discuri, din care ulterior discul dispare ca și cum n-ar fi fost) sau „Confesiunile unei maimuțe din Shinagawa” (o maimuță vorbitoare care-și mărturisește pasiunea pentru femei cărora le fură… numele) sau cea titulară (naratorul este recunoscut de o femeie pe care el nu o recunoaște, așa cum nu se mai recunoaște nici pe sine) sînt jocuri ficționale primare, leneșe, clișee ale unui fantastic ce mimează profunzimea celor care descoperă genul literaturii fantastice abia acum.

Singura calitate a acestor povestiri constă în potențialul lor ecranizabil în mîinile unor regizori care au mai lucrat pe materialul lui Murakami, precum Lee Chang-dong (Burning) sau Ryusuke Hamaguchi (Drive my car), cu obligația, ca și pînă acum, de a le rescrie și a le adăugi.

MARIUS CHIVU, n. 1978. Scriitor, traducător şi cronicar literar. În 2003 a câştigat prima ediţie a Festivalului de Poezie „Prometheus“ de la Sfântu Gheorghe, Tulcea. A debutat cu volumul de poezie Vântureasa de plastic (Editura Brumar, 2012 / La ventolière en plastique, traduit par Fanny Chartres, Éditions MEO, 2015; premiul pentru debut al USR şi cel al revistei Observator cultural; nominalizări la premiile Cartea Anului, acordat de revista România literară, şi Cartea de Poezie a Anului, acordat de Radio România Cultural). A publicat jurnalele de călătorie Trei săptămâni în Anzi (Humanitas, 2016), Trei săptămâni în Himalaya (Humanitas, 2012, 2016) și Trei săptămâni în Atlas, volumul de proză scurtă Sfârşit de sezon (Polirom, 2014) şi cartea de interviuri Ce-a vrut să spună autorul (Polirom, 2013). A mai publicat poezie în antologiile: Tu, înainte de toate (coord. Cosmin Perţa, Paralela 45, 2018), Bucureşti ’21, Epopee participativă (coord. Svetlana Cârstean, ARCUB, 2015), Lumina din cuvinte (coord. Irina Petraş, Editura Școala Ardeleană, 2015), Poets in Transylvania (coord. Radu Vancu & Dragoş Varga, Editura Armanis, 2014) şi Cele mai frumoase poeme din 2012 (coord. Claudiu Komartin & Radu Vancu, Tracus Arte, 2013). A editat antologiile de poezie: Singurătatea nobleţele ei de Petre Stoica (Cartier, 2017), Dans de Nina Cassian (CD-carte, Casa Radio, 2017), 111 cele mai frumoase poeme de dragoste din literatura română (împreună cu Radu Vancu, Nemira, 2016), 111 cele mai frumoase poeme de G. Bacovia (Nemira, 2015) şi Trandafirul negru de Ştefan Aug. Doinaş (CD-carte, Casa Radio, 2012). Este redactor-editor al revistelor Dilema veche şi Iocan (alături de Florin Iaru & Cristian Teodorescu), precum şi realizatorul emisiunii cu scriitori „All You Can Read“ de pe www.UrbanSunsets.com. Poezia sa a fost tradusă în franceză, suedeză, engleză, polonă, spaniolă şi catalană. Pasaje din Vântureasa de plastic sunt reproduse în Muzeul Mamei din Petrila, creat de ilustratorul Ion Barbu în 2013.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Flashbook”