M-am liniștit când am citit în cartea lui Mihai Zamfir că rutina, deși curent combătută ca fiind un obstacol evident în calea noului, a creației, a inspirației, chiar a progresului societății, îți dă totuși sentimentul de stabilitate, îți confirmă oarecum importanța acelui program și a acelor obișnuințe care, finalmente, îți pot valida aspirația la o disciplină, regulată sau periodică; ba mai mult, că atunci, așa cum declară personajul Ileana Zippa, „când ne schimbăm brusc programul fără motiv, lumea se uită la noi cu neîncredere, chiar și cei mai apropiați, pentru că tuturor le place rutina și toți trăim din obișnuință” (Zamfir, 2020: 155). Rutina, ca practică diurnă, așază individul într-o relație constantă cu propriul său interes în a-și configura identitatea culturală și socială în cadrul spațiilor cotidiene de care dispune și a reprezentărilor sale despre realitatea în care trăiește, căci cotidianul există în pofida oricăror schimbări ale istoriei, marcând transformări profunde în relațiile interumane și în câmpul valorilor culturale (vezi Moran, 2005: 164).
Când scriitorii le atribuie personajelor lor o sumă de habitudini, care să le definească și să le motiveze anumite acțiuni și reacții, ei se folosesc de proprietatea actului rutinar în a epitomiza complexitatea experiențelor cotidiene și de a o integra într-un sistem mai ușor de controlat în peisajul general al evoluției narative, eliberând atenția cititorului spre confruntări și provocări intelectuale sau estetice mai subtile.
Religiozitatea rutinii practice
Ca orice persoană cu o bine definită conștiință de sine, personajul acționează în funcție de necesitățile, ambițiile, disponibilitățile sale individuale, pentru a-și asigura în mod constant confortul și stabilitatea prin care încearcă să se autodefinească, asemenea Lindei McCullough, mereu atentă la respectarea unui program fix pentru că, în opinia ei, „obiceiurile regulate asigurau o viață mai liniștită” (Ng, 2017: 181). Protocolul urmat cu religiozitate de Ileana și surorile ei, Anuța și Milli, s-a impus prin particularitățile la care au ajuns ele în urma unor experiențe individuale și familiale istorice, adunate sub genericul unui cod comun de reguli minimale, supus opțiunilor potențialilor vizitatori ai casei Fevronia-Anastasia de la Agapia, aparținând clanului Zippa; aici viața fiecărui ocupant al ei „se desfășura cu o uniformitate fericită” (Zamfir, 2020: 173), era un loc unde „cu greu se poate pătrunde” din cauza unui număr apreciabil de condiții, anume, „Ca să faci conversație cu ‘fetele Zippa’, (…), ca să fii poftit după-amiaza pe cerdac la o cafea sau la un șerbet, trebuia să fi meritat cinstea din plin; adică să fii din Iași sau dintr-o familie ieșeană, să fi fost cunoscut al clanului Zippa cu cel puțin o generație în urmă (…). Plimbarea alături de cineva marca primul semn că poate, cândva, într-o după-amiază viitoare, doamna ori domnul Cutare urmau să fie invitați pe cerdac la cafea. Aceste reguli stricte (…) erau imemoriale, descindeau din manierele instaurate de bătrâna doamnă Zippa, înainte de război, continuate de mama Ileanei și de mătușa Milli(…), iar acum erau urmate cu aceeași strictețe de ultimele oficiante ale cultului agapian, de Anuța și Ileana” (173-4), oferind un exemplu interesant al modului în care se poate naște o memorie colectivă dintr-un simț al apartenenței la un trecut comun.
Câteodată, practicarea rutinei pune în evidență o istorie a unor mentalități, „o istoricitate a experienței individuale”, susținând „continuitatea epistemologică și ontologică dintre percepția, senzația și simțirea individului” (vezi Ankers, 1994: 195), generând astfel o familiaritate și o stabilitate, mult râvnite, așa cum declară și Profesorul Christer, iubitor al rutinei: „același-lucru-în-fiecare-zi, cântecul-preferat-repetat. Probabil a mâncat aceeași mâncare la micul dejun de când avea paisprezece ani: un fel de mâncare internațională a schiorilor, ca fulgii de ovăz cu merișor și lapte integral (….); bea bere și un păhărel pe lângă de fiecare dată când se întâlnea cu prietenii lui („Amicii”), mânca taco cu familia în fiecare vineri, mergea la pizzeria din cartier (…) și împărțea o sticlă de vin roșu cu soția când voia să sărbătorească un eveniment măreț sau important. (…); mergea în excursii cu charterul, nu gătea niciodată cu coriandru și nu prăjea mâncarea în nimic altceva decât unt (…). Se văita cel puțin o dată pe săptămână că vremea a devenit ciudată (‘Nu mai există anotimpuri’) și în fiecare toamnă se plângea că decorațiunile de Crăciun se puneau tot mai devreme. (…); se lamenta în privința tabloidelor de seară” (Persson, 2016: 18); lista stabilită de autor pentru protagonistul său definește un individ pentru care obișnuința rămâne constanta tuturor întreprinderilor sale, un individ cu resurse și ambiții limitate de natura modului de viață ales.
Predictibilitatea ritualurilor
Repetitivitatea operează eficient și cazul unei categorii de activități în care individul/personajul apelează la re/utilizarea experiențelor trecute, anume, cele care urmează și urmăresc modurile de explorare și redare a unor ritualuri, tradiții sau sărbători într-o dinamică personală, în conformitate cu ideile împărtășite de comunitatea căreia îi aparține și cu care se identifică căci „fiecare cultură are o personalitate tipică care, în fapt, o caracterizează” (Price-Williams, 1968: 323). Ritualurile văzute ca o dispoziție pentru acțiune, ca parte a unor „matrici vii”, indică permanențe în „relația individului cu un spațiu tradițional, respectiv, în procesul de integrare a lui în acest spațiu” (Gaivoronschi, 2002: 8); ele apar într-o dinamică impusă de cultura care le generează și le atribuie trăsăturile speciale, specifice istoric sau geografic, transformând emoțiile personale într-o manifestare colectivă, publică, așa cum le trăiește Petru Cosmovici în așteptarea Crăciunului la București, unde „e frig, ceață, nu e nevoie să instalezi un decor de iarnă destinat sărbătorilor (…); e aglomerație pe trotuare, în magazine și în vitrine. Crăciunul care mă înconjoară (…) îmi aduce aminte de primul meu Crăciun lisabonez, un Crăciun mai degrabă psihic” (Zamfir, 2006: 113). Într-o altă capitală europeană, Londra, Miss Matfield vede orașul transformat în ultimele zile de dinainte de Crăciun, într-un „uriaș haos scînteietor” (Priestley, 1965: 320), în care, pentru ea, cumpărarea cadourile cuvenite, „însemna alergături disperate pe la prăvălii în orele de prînz sau în scurtul răstimp care îi mai rămînea seara, înainte de închidere” (321), un interval în care Londra „se preda pe sine însăși (…); suburbii întregi năvăleau în Oxford Street, în Holborn, în Regent Street, prăvăliile erau pline ochi, trotuarele erau înțesate și străzile atît de aglomerate, că vehiculele nu mai încăpeau ” (322).
Există, însă, festivități alese de autori cu scopul de a-și converti personajele în personae, împrumutându-le o mască, un obiect „compatibil cu un rol acceptat din punct de vedere social, în spatele căruia un individ își poate ascunde gândurile interioare, sentimentele cel mai intime sau impulsurile, pentru a se adapta societății în care trăiește” (Badea, 2018: 55). Opțiunile în acest caz sunt pentru petreceri și sărbători în care masca, acest „chip fals în spatele căruia ne putem ascunde sau deghiza”, acest „obiect înfățișând o față umană sau figura unui animal, care poate acoperi total sau parțial chipul uman” (17) devine inevitabil un mediator cultural „investit cu puteri magice” (9). În mod aproape curent personajele pot participa, bunăoară, la o petrecere de Halloween, asemenea celor trei tinere, Pearl, Serena și Lexie, unde ele apar costumate în Îngerii lui Charlie, purtând „pantaloni evazați și cămăși de poliester” (Ng, 2017: 78), iar băieții, deghizați în „patinatori, animale și Freddy Kruegeri (…), sau purtînd măști inspirate din filmul Scream”, și majoritatea fetelor, purtând „rochițe sumare și pălării sau urechi de animal” (78).
W.D. Howells, în schimb, profită de faptul că personajele sale se află la Florența și le lansează în mijlocul carnavalului local, un veglione la Teatrul Pergola, care, asemenea celui arhi-cunoscut de la Veneția, impune masca pentru a „ascunde adevărata identitate a purtătorului”, pentru a anula „discrepanțele socio-culturale” și pentru a conferi purtătorului „libertatea de care are nevoie”, înlesnindu-le participanților să renunțe la „identitatea lor cotidiană” (Badea, 2018: 590). Aici, Theodore Colville și Imogene Graham se vor costuma „cu măști și dominouri (…), Effie urma să se îmbrace în negru (…), iar doamna Bowen alesese un domino purpuriu” (Howells, 1989: 116); asemenea lor, toți ceilalți oameni „purtau costume ce împurpurau și înfloreau într-o veselă varietate spectacolul sălii” (119), printre ei remarcându-se măști ce transmiteau mesajul clovnesc al sărbătorii: „Mișunau o mulțime de clovni în alb, cu nasuri mari, și arlechini în costume pestrițe cu măști negre, turtite. Mai erau și niște admirabili cosași în verde, cu lungi antene tremurătoare, lipite pe frunte. Vreo doi-trei Mefistofeli se detașau, ca niște pete roșii, în mulțime. Câțiva cavaleri în armură se deplasau cu greutate, părând copleșiți de platoșe și jambiere” (120).
Fie că le percepe prin prisma rutinei, fie prin cea a ritualurilor tradiționale, cititorul își poate completa selectiv portretul personajelor, apropiindu-se sau depărtându-se de ele în limita practicilor comune (sau diferite!), inspirându-l să dezvăluie valorile și semnificațiile importante care constituie componente esențiale ale intenției auctoriale.
Referințe
Ankers, F.R., 1994, „Kantian narrativism and beyond”, în Bal, Mieke, Boer, Inge E., editori, The Point of Theory. Practice of Cultural Analysis, New York: Continuum (pp. 155-198)
Badea, Elena, Codruța, 2018, Masca-Forme și funcții culturale, București: Pro Universitaria
Gaivoronschi, Vlad, 2002, Matricile spațiului tradițional, București: Editura Paideia
Howells, W.D., 1989 (1971/1886), Vară indiană, București: Editura Minerva. Biblioteca pentru toți (trad. Maria-Ana Tupan)
Moran, Joe, 2005, Reading the Everyday, Londra: Routledge
Ng, Celeste, 2017, Mici focuri pretutindeni, București: Litera (trad. Adriana Bădescu)
Persson Giolito, Malin, 2016, Nisipuri mișcătoare, București: Editura RAO (trad. Liliana Pelici)
Price-William, Douglas R., 1968, „Ethnopsychology II: Comparative Personality Processes”, în James A. Clifton, editor, Introduction to Cultural Anthropology, Boston: Houghton Mifflin Company (pp. 317-335).
Priestley, J.B., 1965 (1930), Fundătura Îngerilor, București: Editura pentru Literatură Universală (trad. Eugen Barbu și Andrei Ion Deleanu)
Zamfir, Mihai, 2020, În așteptare, Iași: Polirom
Zamfir, Mihai, 2006, Se înnoptează. Se lasă ceața, Iași: Polirom
