Poeme de Péter Demény

Val înmărmurit

Nu te-am mințit, mă vlăguisem –
așa a fost și ți-o spun franc.
Cămilă prin urechi de ac:
prin gaura cheii ieșisem.

Eram ba rece, ba fierbinte –
din mare, marmură subit.
Două iubiri m-au izgonit
’n afara mea să iau aminte.

Ci eu de-afar’ nu mă suport,
cat la lumânare pe mort
și gândul la cireș îmi fuge.

Și vreau ca de acum nicicând
să nu mai construiesc, nătâng,
când în altă parte-aș distruge.
 


Peisaj

Floare, pisică –
de-acum le scrutez de-aici –
ce diferență!



Istoria artei

Van Gogh? Rembrandt? Munch?
Mai curând tristețea e
artistul suprem.



Întrebare

Dacă-mi sunt loial?
S-ar cuveni să aflu
cine mi-s. Cine? 


Trăiește

Cuțit traversând
noaptea, despicând totul,
bezna șuieră.



Alcool

Beau zi după zi.
Mă lecuiesc de tine,
dar tot nu m-alin.



Plumb

Toate-am suportat,
or, natura dragostei-i
de mare tonaj.