SKY VOID OF STARS (Napalm Records) 01 Austerity 02 Colossal Shade 03 Opaline 04 Birds 05 Drab Moon 06 Author 07 Impermanence 08 Sclera 09 Atrium 10 No Beacon To Illuminate Our Fall 11 Absconder (Bonus-Track)
Unul dintre locurile comune ale acestor ani, în zona muzicilor metal și rock, este atribuirea etichetei prog pentru orice trupă care a încercat să iasă din carapacea propriului subgen. Dar, când vrem să aflăm ce înseamnă prog, ne lovim de multe ori de bâlbâieli sau de dat din umeri, la modul: prog, you know. Fără alte explicații. Și pentru că tot e la modă zilele astea să-i pui întrebări chat-botului Open AI, l-am încolțit și eu cu întrebarea ce este progul? Nu m-a lovit nicio epifanie și nici nu au apărut elemente de noutate. Redau un fragment din excursul lui Open AI: „Prog (sau progresiv) este un termen utilizat pentru a descrie un stil muzical care se concentrează pe compoziții muzicale complexe, utilizarea de elemente neconvenționale și experimentale, precum și instrumentație sofisticată. Progul a apărut în anii ‘60 și ‘70 și a avut un impact major asupra muzicii rock ulterioare.”
Prog, doar un termen la modă sau ceva mai mult?
Nu voi comenta aceasta definiție pentru că pare luată de pe Wikipedia. Mă voi referi mai degrabă la cum văd că a evoluat acest termen în ultimii cinci-zece ani. Și mai ales la cât de incluziv și de la modă a devenit termenul de prog în deceniul în care s-au remarcat ori au crescut Riverside, Haken, Leprous, Sólstafir sau Coheed & Cambria. Tot între 2010 și 2020, multe dintre trupele de metal cu ramificații spre alte periferii au adăugat tabloului propriu piese LEGO din stratul prog.
Îi pomenim desigur pe Nightwish, care au adăugat zona de etologie în versurile lor (vezi inserturile lui Richard Dawkins)[1], plus alte curiozități referitoare la evoluția omului pe Terra, dar și Anathema, care au trecut de la tenebrele death-doom din anii ’90, la un sunet seren și luminos. Mai ales începând cu albumul We’re Here Because We’re Here (2010). Renunțarea la drive-ul metalic ascuțit, duetul vocal Vincent Cavanagh-Lee Douglas, plus spațiul din ce în ce mai extins, pe care-l explorează deja fosta trupă din Liverpool (sper să fie doar un hiatus) i-au făcut interesanți și pentru alt gen de audiență. Conversia dinspre X (numiți voi locul de plecare) spre prog a punctat în cazul celor două formații și la capitolul captării emoției în cântec. Și mai e ceva. Experimentul nu poate să dispară niciodată dintr-o muzica progresistă și progresivă. Fie că vorbim de metal, rock sau orice alt gen.
Sub o formă sau alta, parcursul suedezilor de la Katatonia se încadrează în această delimitare pe care am trasat-o discret, cu creta pe asfalt. Tranziția de la doom-death, gothic spre sfere prog și chiar post-rock a apărut încă din 2003, cu Viva Emptiness. Totuși, un aspect prog percutant găsim pe LP-ul The Great Cold Distance (2006), un adevărat produs cult pentru scena metal din anii 2000. Amintim doar piesele „My Twin”și „July”, de referință pentru orice pasionat al fenomenului.
17 ani de artizanat prog. De la The Great Cold Distance la…
De ce este Katatonia prog? NU o să intreb a doua oară chat-botul. Nu vă panicați! Am aflat chiar de la basistul formației din Stockholm, intervievat în podcastul The Prog Report. Niklas Sandin spunea, într-un mod convingător, că band-ul a primit această etichetă, deoarece a reușit să păstreze elementele vechi (doom, gothic, death-doom, chiar black-metal) și le-a integrat sub o umbrelă contemporană. Pentru a simplifica explicația, îi putem spune post-prog sau pur și simplu prog.
Dacă ar fi să definesc în doar câteva cuvinte discul Sky Void of Stars (2023), aș spune că e un maelstrom cu viteză controlată sau o ședință de terapie pentru începători. Jonas Renkse și colegii săi vorbesc deschis despre cicatrici și se vulnerabilizează. Materialul lansat la Napalm Records nu ar fi tocmai indicat pentru cineva care nu a mai ascultat Katatonia. Și nu mă refer la cei aflați în tranzit sau în căutarea unei piese cool. O parcurgere a The Great Cold Distance și a The Fall of Hearts (2016) oferă o mai mare amplitudine și mai multe grade de libertate. Negrul-opac (perioada black/death/doom) dintre 1991 și 2003 se recomandă pentru ascultătorii ceva mai experimentați. Dar să luăm la descusut, piesă cu piesă, albumul apărut pe piață pe 20 ianuarie 2023.
Katatonia – Sky Void of Stars (2023)
„Austerity”e ca un montagne russe care pornește abrupt, dar care te prinde în mrejele lui. E exact acea primă frază genială dintr-un roman, care te pălește o singura dată. Atât ca autor, cât și ca cititor. Jonas Renkse (solistul) mută riscant, însă manevra îi iese la milimetru. Versuri eliptice, ritmuri (aproape) de radio. „Collosal Shade”, al doilea track de pe disc, scoate la iveală fantomele trecutului și induce primii fiori de anxietate de pe Sky Void of Stars. Progul nu trebuie să fie neapărat fortificat prin construcții de 20 de minute, poate să sune și catchy, spooky și în multe alte feluri.
A treia melodie, „Opaline”, ne dă mai multe indicii despre direcția în care curge melosul. Versurile sunt parțial autobiografice[2], Jonas Renkse ocupându-se de scoaterea la lumină a acestor bijuterii catatonice, șlefuite ulterior de întreaga trupă. „Opaline” e semnalul de intrare în visul nordic. „Birds”închide prima treime de disc, prin trimiteri evidente la hituri precum „Old Heart Falls”(2016) sau „Behind the Blood”(2020). Vocea lui Jonas + tempoul încetinit + melodicitatea metal-suedeză câștigă orice dispută cu un ascultător pretențios. De altfel, toate piesele de aici se pretează unui concert, după cum spunea basistul în podcastul The Prog Report. Poate chiar vom vedea pe scenă Sky Void of Stars cap-coadă.
„Drab Moon”e contrapunctul primului cântec, „Austerity”. Construiește atmosferă și ne dă un moment de respiro, de care aveam nevoie pe o planșă atât de densă. Chitarele lui Nyström & Öjersson par să meargă în hibernare. „Drab Moon” postulează în mod empiric faptul că progul poate fi și altceva decât djent sau solo-urile epice ale lui John Petrucci. Un prog minimalist? De ce nu? Dar… ceva ne pălește în moalele capului odată cu piesa 5. „Author”recablează bolidul melancolic pe trasa riffurilor heavy. Aici găsim probabil cele mai poetice[3] versuri de pe album.
Urmează piesa cu invitat, unul pe cât de puternic la nivel de timbru, pe atât de discret în apariție. Este vorba de Joel Ekelöf din super-grupul suedez Soen. „Impermanence”e o cascadă în buclă continuă, pe care Joel și Jonas o prelungesc într-o agonie, ce aduce și primul și singurul solo bătrânesc de pe album. E poate piesa cu cel mai mare potențial de imn de pe Sky Void of Stars.
Revenirea la austeritate și la economie de mijloace muzicale se face în a treia și ultima secțiune a discului. „Sclera”e un colier gothic-doom, amintind (poate) de Brave Murder Day (1996). Gradul de rafinare duce melodia unde limbajul nu mai poate fi convex. „Atrium”e clar geamănul lui „Birds” și livrează acele armonii Katatonia à la carte. BONUS: o mostră de poezie[4] în care limbajul este protagonistul.
Ieșirea din vis se produce prin ultima piesă (dacă nu ținem cont de bonus-track). „No Beacon to Illuminate Our Fall”e chelnerul care te anunță că vine ultima comandă și că e ora închiderii. Cea mai doom-prog bucată și modul în care Katatonia decide să închidă al XIII-lea disc din istoria de peste 30 de ani.
Pacientul se poate întoarce pe salon pentru sedare. Coșmarul de după medicație se ascunde în piesa extra de pe Sky Void of Stars. Cu „Absconder” înfrunți fricile și dai play din nou.
Concluzii
2023 se anunță cel mai bun an din 2019 încoace în materie de albume prog[5]. În afară de Sky Void of Stars, au apărut deja Riverside – ID.Entity, Uriah Heep – Chaos & Colour și Pristine – The Lines We Cross. Și astea doar în ianuarie. Cu siguranță vom acoperi în Discografic măcar pe unul dintre ele. Deocamdată show-ul a fost furat de Katatonia!
[1] „We are going to die, and that makes us the lucky ones
Most people are never going to die because they are never going to be born
The potential people who could have been here in my place
But who will in fact never see the light of day outnumber the sand grains of Sahara” (Nightwish – The Greatest Show on Earth, recitativ Richard Dawkins)
[2] „I see them all around/ But your back was turned/ My heart had to learn/ These years/ What a theft/ 46 now/ How many left” („Opaline”)
[3] „Author of scars/ I see your hands upon my epitaph/ Then you shift into a looking glass/ A sky void of stars” („Author”)
[4] „You say/ You need to feel good about it/ Still ridden with spite/ Language is defied/ As we walk through the corridor” („Atrium”)
[5] Tool – Fear Inoculum, Opeth – In Cauda Venenum, Byron – Nouă, Leprous – Pitfalls, Flying Colors – Third Degree. Acestea sunt câteva dintre discurile-cult din zona prog lansate în 2019.
