Trei răspunsuri despre romanul „Cei care cumpără stele” de la autoarea lui, Anca Mizumschi

„Limbajul este de fapt personajul central al cărții.”

664 vizualizări
Citiți în 11 de minute

1. Cum s-a conturat ideea romanului „Cei care cumpără stele”? 

În statul în care locuiesc – Arizona – se organizează în fiecare an cea mai mare expoziție internațională de pietre semiprețioase, unde găsești tot felul de minerale, inclusiv fragmente de meteoriți, există multe magazine de profil și locuri sfinte ale indienilor Navajo, ale căror legende se leagă de puterea rocilor de a comunica mesaje. Așa că m-am gândit să scriu o carte despre un bijutier care face bijuterii în care montează pietre prețioase, alegându-le nu după numărul de carate, ci după capacitatea lor de a fi vindecătoare.

Aceasta a fost prima idee. A doua a plecat de la a scrie o carte despre oameni care au unul din cele cinci simțuri exacerbate, de altfel cartea s-a numit inițial „Cartea Simțurilor”. Așa s-a născut o sultană care simte vibrațiile zidurilor, un bijutier care intră prin metale, o țesătoare care vede modelul țesăturii cu ochii închiși sau un inventator care aude cum steagurile maritime vorbesc între ele. În secunda în care au apărut personajele și au început să se miște prin scena din capul meu, totul s-a legat. Am pățit și eu cum am citit că au pățit și alți prozatori: de la un anumit nivel al cărții, personajele conduc acțiunea și te conduc, pentru că sunt vii; tu doar relatezi.

2. Cum a decurs scrierea lui?

Am scris în Covid, în două etape. Prima, dicteul automat, a durat câteva luni, destul de puține, din care a rezultat o masă informă de povești. Pe măsură ce scriam, acolo unde nu știam ceva, de exemplu numele unei prăjituri otomane, puneam o paranteză și scriam un cuvânt-cheie, ca să îmi aduc aminte ce voiam să spun. După care – umplerea parantezelor. Aceasta a fost o muncă susținută, cam cât pentru un doctorat în antropologie. Apoi a urmat și o a treia perioadă, șlefuirea limbajului, practic rescrierea romanului. Limbajul este de fapt personajul central al cărții. Acolo am lucrat ca un poet cu dalta minusculă a ceasornicarilor, cred că se vede, pentru că, așa cum a remarcat Miruna Vlada la lansarea de la București, fiecare capitol are sfârșitul unui poem. De altfel, tot romanul este un poem, sau ar trebui citit în cheia asta, și ceea ce a fost mai frumos este că a fost comparat cu „Dervișul și moartea”, romanul lui Mesa Selimovic, a cărui carte nu o știam, am citit-o abia după ce am aflat de comparație. Da, e o carte poem.

3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Cei care cumpără stele”?

Îmi doresc ceea ce îmi doresc de la orice carte scrisă de mine, să ajungă la cât mai mulți oameni și să transforme ceva în ei. Am declarat public, de mai multe ori, că eu nu sunt profesor, mentor sau mare preot. Nu dau indicații, sfaturi și nu am soluții colective. Tot demersul pe care îl construiesc, mai ales în contextul acestui timp tulbure, este să ridic întrebări în cei care citesc, să deschid niște porți și poate să creez nevoia individuală de a răspunde la acele întrebări. Convingerea mea fermă este că fiecare reacționează la artă – text, muzică, pictură… orice artă – pe sistemul rezonanței; reacționează la lucruri care sunt deja în el. Or, „Cei care cumpără stele” are structura unui zigurat, un turn cu mai multe etaje, fiecare îl citește la nivelul care există deja în el. Și așa a fost citită din tot ce am auzit despre carte până acum. Au fost cititori care nu au înțeles foarte mult și i-au reproșat previzibilul acțiunii, de exemplu, că nu surprinde. Ideea centrală a cărții este previzibilul morții în condițiile în care există o dorința profundă de nemurire, de a lăsa ceva în urmă, de a fi relevanți, cu toate că moartea vine de fiecare dată implacabilă. Aveam nevoie de acest previzibil. Într-o carte despre nemurire, în final toată lumea moare, ca în realitate.  Mărturisesc că m-am gândit mult timp dacă să moară aproape toate personajele, dar mi-a plăcut metafora gropilor colective în care ajung toți, în final, indiferent de religie, naționalitate sau statut social. Nu am pretenția ca cineva să vadă cum „m-am jucat” cu numele personajelor. Am ales nume care există în toate cele trei religii abrahamice, în ideea că toate cele trei cărți sfinte ale creștinilor, evreilor și musulmanilor spun în esență același lucru. Meryem este Maria, Musa este Moise, Havva este Eva ș.a.m.d. Nu am pretenția ca cineva să înțeleagă că alegerea numelui de Ariadna are prea puțină legătură cu Minotaurul, deși poate fi citit și în cheia aceasta, cum că ea ar ține în mâna un ghem care leagă toate destinele între ele, dar eu l-am ales doar pentru că, într-o carte în care toată lumea poartă numele de personaje biblice majore, Ariadna  înseamnă „cea mai sfântă”. În greacă, „ari” se traduce prin „cel mai mult”, și „adnós” prin „sfânt”.  Detaliile foarte fine de acest gen le-am căutat doar pentru plăcerea mea de a scrie, dar mi-aș dori, mai ales de la cei care scriu cronici, să fie puțin mai profunzi. În general se simte foarte tare absența lecturii și a puterii de comparație, e așa un fel de superficializare generală. Poate e firească la viteza din secolul XXI. Habar nu am, dar am văzut și la alte cărți, nu numai la a mea. Tendința este ca o cronică să fie mai degrabă un comentariu de Facebook puțin mai lung, decât o exegeză articulată. Orice carte are rădăcini în lectura altor cărți, are o genealogie, nu poți să nu o analizezi, scoțând-o din context. M-am bucurat foarte mult, când a fost comparată, la lansări sau în comentarii, după amprenta pe care o lasă în cititor, cu „Cele patruzeci de legi ale iubirii” a lui Shafak sau „Parfumul” lui Suskind, pentru că fac parte din genealogia cărții; mi-a părut rău când absolut nimeni nu a descoperit, în cele șase luni de la lansare, că e scrisă și din iubirea mea pentru Amin Maalouf: de la el mi se trage dorința de a amesteca istoria cu imaginarul. Pe de altă parte, nu are rost să fiu nemulțumită: cartea a fost primită extraordinar de public, a avut prelungire de tiraj foarte repede, audiobook, ebook, după numai trei luni, a fost declarată de foarte multă lume „una din cele mai bune cărți ale anului”, este best-seller Cărturești, a fost cel mai vândut titlu al unui autor român al editurii „Trei” la Gaudeamus, a fost tradusă în engleză după patru luni; chiar nu sunt în postura să mă plâng pentru o carte atât de iubită. Dar ca să creionez o concluzie și să dau un numitor comun tuturor reacțiilor care au ajuns la mine: mi s-a spus foarte des „cartea ta a fost o mare bucurie pentru mine” sau „am citit-o cu mare bucurie”. Deci, bucuria este registrul în care îmi doresc să fie citită. Îmi doresc să fie primită în dar, pentru că a fost scrisă să fie dăruită.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cum?”