Cei care cumpără stele, romanul de inspirație istorică al Ancăi Mizumschi, își impresionează și captivează cititorul încă de la primele pagini, inserând poveștile personale, sau de familie, ale unor oameni comuni, în contextul istoric foarte ofertant al Imperiului Otoman, aflat la apogeu. În centru se află două personaje, Ariadna, fiica unui negustor genovez foarte bogat, pe nume Tomasso, și Musa, fiul unui bijutier faimos, Mustafa, din Constantinopol. Acțiunea, în esență, gravitează în jurul lor, și a celor cu care ei intră în contact, urmărindu-i din copilărie și până la nașterea primului lor copil, însă nu există o focalizare, cei doi fiind folosiți mai degrabă ca linii directoare decât ca protagoniști.
De fapt, poate că ar fi mai cinstit să spunem că Cei care cumpără stele este povestea celor doi tați, unul creștin și altul musulman, uniți de lupta pe care o poartă cu propriile preconcepții. În încercarea de a-și călca pe fericirea proprie când aceasta intră în conflict cu cea a odraslelor lor, cei doi bărbați, Tomasso și Mustafa, au devenit cele mai complexe personaje ale cărții, fascinante pentru deschiderea pe care o posedă, proprie unei filosofii de viață cu mult înaintea vremurilor lor.
Structural, cartea e împărțită în trei părți. Prima, oscilând între familia Ariadnei Serratore și a lui Musa, ne aduce în față întâmplările care au precedat nașterile celor doi și copilăriile lor timpurii. Aici avem și cele mai multe personaje, împletitura adunându-se din fire multe și fine. În partea a doua suntem martori la întâlnirea celor doi. Ajunsă împreună cu tatăl el la Constantinopol, Ariadna regăsește o lume foarte diferită de cele pe care le cunoscuse până atunci, anume a casei bunicilor și a mănăstirii în care a învățat, o lume în care nu prea-și găsește locul. La fel ca ea, nici Musa, deși a trăit de când s-a născut în capitala Imperiului Otoman, nu simte că locul său ar fi în același oraș cu al părinților săi. În fine, în partea a treia, imaginea poposește mai mult pe cei doi tați, rămași singuri, pe temerile și ultimele lor năzuințe.
Însă nu doar părinții – Meryem, mama lui Musa, este și ea urmărită îndeaproape – celor doi tineri care ajung să se îndrăgostească beneficiază de spațiu larg de dezvoltare. O serie de personaje secundare, sau chiar episodice, fură uneori scena pentru a-și spune propriile povești, povești care le definesc, le adaugă niveluri de complexitate și le fac credibile. Aș aminti doar ghemul de destine adunate la mănăstirea Santa Maria della Croce, unde Ariadna este trimisă să studieze în copilărie. Măicuțele nu sunt definite doar prin prisma relațiilor lor protagonista, ci fiecare-și aduce cu sine un bagaj de întâmplări, fără vreun impact asupra filonului narativ principal, dar fascinante prin ele însele. După aceeași rețetă este construit și Khalil, prietenul astronom al lui Mustafa, și Pelagia, servitoarea grecoaică a lui Tomasso.
Toate aceste personaje aduc povești ale vremurilor lor, care nu fac altceva decât să îmbogățească lumea zugrăvită. Și este o lume foarte complexă, într-adevăr. Nu doar societățile din Genova și Constantinopol sunt descrise cu lux de amănunte, ci și rutele comerciale ale vremii sau relațiile de putere dintre diversele entități statale. Sunt foarte multe cutumele epocii care-și fac loc între paginile acestei cărți, preocupărilor vremurilor, de la meșteșuguri la gastronomie, fiindu-le acordat mult interes.
„La răsăritul soarelui, gălețile cu apă de mare pline cu macrou, guvizi, sardine și șprot erau aduse la mal. Spinările argintii ale supraviețuitorilor se rostogoleau, săreau, se împărțeau pe grupuri, iar ochii peștilor, ca mercurul lichid, implorau mut dreptul la viață, chiar și cu ultimele puteri. Unii trăiau mai multe ore și încă se zvârcoleau în coșurile de răchită, când ajungeau în hală. Sfârșeau aruncați pe blocuri mari de gheață, acoperiți cu frunze de smochin.”
Însă, de departe cea mai interesantă latură a cărții o reprezintă relația lui Mustafa cu Padișahul. Adevărata miză acolo se regăsește, în cererea pe care cel mai puternic om de pe pământ i-o adresează unui simplu aurar, și-n tumultul pe care ea îl stârnește în sufletul bietului om. Dacă pentru celelalte personaje secundare Anca a inserat capitole întregi de side-story, e de la sine înțeles că pentru suveran și familia sa construcția a fost una cu atât mai impresionantă. Mai ales Havva, împărăteasa, cea care poate vorbi cu pietrele, se bucură de foarte multe pagini, iar astfel problemele familiei imperiale se desprind ca un al doilea filon central, dacă vreți – pentru că nu l-aș numi secundar, chiar dacă nu ocupă un volum la fel de mare –, al romanului.
Stilul este unul perfect adaptat acestui gen de amalgam de povești adunate într-una singură, mergând spre baroc, acordând o foarte mare atenție esteticii.
Ceea ce impresionează și deopotrivă dă profunzime întregii construcții conexe casei imperiale este motivația pe care sultanul o are pentru a-și dori și chiar a încerca să-și construiască nemurirea. Nu cred că am divulgat prea mult spunând acestea, dar nici nu voi aprofunda, deoarece descoperirea acelei motivații pune într-o cu totul altă lumină personajul și dă un înțeles mult mai profund și relației sale cu soția sa, Havva, și acțiunilor acesteia.
„Răsuflă ușurat. În ultimul timp, întîlnirile cu sultanul erau din ce în ce mai grele pentru el. În tinerețe, împărtășiseră pasiunea pentru bijuterii și miniaturi persane. Și se împrieteniseră. Aurarul tăcut, care nici măcar nu făcea parte dintre artizanii palatului, care doar venea din cînd în cînd, atunci cînd era chemat, era de fapt o enigmă pentru slujitorii și sfetnicii care-l întîlneau. Îmbrăcat modest și fără să pară că bagă în seamă prea mult eticheta imperială – o respecta pînă la limita politeții elementare – petrecea ore întregi singur cu Padișahul în grădini sau în biroul acestuia, discutînd în ce proporție se amestecă sulf, cupru, argint și plumb pentru aliajul incrustațiilor negre de pe inelele dinastiei safavide ori despre arta răsucirii firelor subțiri de argint în arcadele cerceilor bizantini, în care filigranul se termina cu borduri granulate.”
Așadar, romanul nu constituie doar o frescă a unei epoci – sarcină de care se achită cu brio – ci se constituie și într-un ghem de povești ale mai multor oameni, din medii sociale foarte diferite, de la sultan la servitor, și din țări cu credințe diferite. Aici își joacă rolul foarte multe personaje profund creionate, despre care știm ce gândesc, ce deziderate și ce visuri le animă. Știm că în copilărie Ariadna desena hărți, iar Husa inventa steaguri, dar știm și cum a ajuns grecoaica Pelagia la Constantinopol, știm cum a ajuns sora Cecilia la mănăstire, știm cum a trecut piatra cerurilor din mână în mână.
Așadar, pe lângă munca de documentare absolut titanică – la un moment dat ajungem chiar și-n China, unde luăm contact cu cutumele religioase ale locului, acestea beneficiind de aceeași detaliere ca și cele otomane – romanul excelează și la redarea trăirilor umane. Stilul este unul perfect adaptat acestui gen de amalgam de povești adunate într-una singură, mergând spre baroc, acordând o foarte mare atenție esteticii. Totuși, abundența de enumerații strică efectul scriiturii atât de atent lucrate. Nu înțeleg de ce a mizat Anca pe ele, personal le-am găsit plicticoase și greu de urmărit. Departe de a aduce valoare textului, înșiruirile atât de dese te scot din poveste, trezindu-te, la un moment dat, că le parcurgi fără să le citești, de fapt.
În plus – și nu pot încheia fără a spune aceste lucruri – pasul molcom, fără absolut nicio rupere de ritm, aduce la un moment dat un soi de monotonie care te face să te întrebi ce pierzi dacă întrerupi lectura înainte de final. Faptul că „the road is the goal” începe să-ți fie clar încă din partea a doua, când principala problemă pe care o ghiceai se rezolvă fără a se acumula tensiuni și fără conflict. Din păcate, nici partea a treia nu aduce vreo rupere de ritm, totul curgând la fel de domol și în cazul soluționării dilemei lui Mustafa. Iar asta îl face pe cititor să se simtă păcălit. Totuși, finalul nu este ales întâmplător, exisă o rotunjime a poveștii, însă nu vei avea parte, din păcate, de vreo revelație la sfârșitul romanului, așa cum nu ai avut parte nici de palpitații de-a lungul acțiunii.
Una peste alta, cartea oferă o lectură foarte plăcută, la finalul căreia vei rămâne cu câteva imagini frumoase, cu povești credibile, de la cele mai neînsemnate la cele care au croit destinul lumii într-o epocă. Și cu senzația că ai citit o carte care merita să fie citită, chiar dacă nu te-a purtat printr-un carusel de trăiri.
