1. Cum s-a conturat ideea volumului „Strigoița”?
Totul a pornit de la energia locurilor mele de origine, pline de un epos aparte, aflate la întretăierea mitului sau a legendei cu realitatea.
Înconjurată de lanurile stufoase și fremătătoare de cânepă, Strigoița este o uliță neasfaltată, de pământ și pietre vii, pulsatile, care urcă în pantă spre dealurile de la ieșirea din Ocna Sibiului. Oamenii, încă din cele mai vechi timpuri, adică locuitorii Ocnei din capul satului, vorbesc despre faptul că în nopțile cu lună plină apar strigoii sau strigoaicele care se îndreaptă spre ulița lor și se prind în hore, chiuie, se veselesc până aproape de zorii zilei, când dispar brusc. Trecătorul grăbit, care, fără să vrea, le iese în cale, se sperie sau rămâne pe loc, înmărmurit. I se pare totul un vis din care reușește, până la urmă, să se trezească, fie cu mințile pierdute, fie urmărit de un deochi straniu.
2. Cum a decurs scrierea lui?
În volum, se regăsesc texte pe care le-am scris în decursul câtorva ani. În momentele acelea, eram ezitant, nu mă luam în seamă, nu mă simțeam hotărât, dacă să continui sau nu, mai ales că eram mai atașat de zona poeziei. Nici măcar nu întrezăream o anumită direcție. Îmi consideram prozele mici exerciții jurnaliere de supraviețuire imaginativă. Mă delectam, încercând să împletesc firul faptic cu cel insolit, fantasmatic. Pe parcurs, am realizat că scrierea prozei îmi hrănea ego-ul observațional. Mă ghidam după ideea de bază a lui Haruki Murakami, care, în Meseria de romancier, evidențiază rolul major al observatorului, rol care nu ar trebui să lipsească din palmaresul creativ al niciunui prozator. Îmi place să fiu în permanență implicat în câmpul gravitațional al observației cotidianului. Să observ, să mă las observat, să anticipez situații, să problematizez. În acest sens, exercițiul prozastic a avut efect terapeutic, mai ales că, în paralel, continuam cu lecturi ale unor opere în care insolitul fantastic modela, să spun așa, miezul realității, iar acest lucru mă fascina și mă inspira. Rețeta a fost completă și după ce încurajarea în direcția prozei mi-a venit și din partea unor oameni faini (Cosmin Perța, Marian Ilea), alături de care am participat la cursuri dedicate prozei scurte, în cadrul unei școli de vară la Ipotești. Acel moment a fost unul decisiv în conturarea Strigoiței.
3. Cum vă doriți să fie citit volumul „Strigoița”?
I-aș recomanda cititorului, parafrazând vorbele lui Dante, să lase orice prejudecată sau confortul unei lecturi liniare, placide, atunci când va pătrunde pe ulița Strigoiței. Și, de ce nu, un strop de curaj în a se recunoaște în anumite personaje, în a se transpune în anumite situații. Felul șăgalnic, neaoș de a vorbi al celor prezenți în textele mele sper să îl amuze și să îl determine să se reîntoarcă pe ulița bunicilor, căci fiecare uliță de țară își are strigoița ei.
Curiozitatea mi-a fost stârnită, aștept să o citesc!