nu e dragoste, debutul lui Adrian Schiop în poezie, după câteva romane care i-au asigurat un loc deja destul de clar în literatura ultimilor ani, e, înainte de orice, unul fracturat; placheta adună poeme din perioade diferite, așa cum o spune chiar autorul în prefața cărții – în principal, e vorba de anii 1999-2008, plus episodul final din pe cameră sau în lumea reală, mai contemporan –, și, la o lectură grăbită, poate lăsa impresia că-i dezlânată/că nu are o unitate decisivă care să strângă problemele pe care le discută.
De fapt, cu tot aerul lor de rătăcire (și editorială, dar și emoțională, se va vedea mai încolo), e limpede, de la bun început, linia clară de subversivitate de pe care Adrian Schiop își demarează proiectul de aici, printr-un soi de poziționare împotriva curentului; ăsta e, cred, firul roșu pe care trebuie urmărite textele de aici, liantul sensibilității poetice din debutul ăsta. S-ar zice, chiar, la o primă vedere, că-i vorba aici de un submersiv cu metodă, care face din asta chiar motiv de mândrie personală și paradă, un soi de marginalitate spumoasă, cu efecte de tip ricoșeu, care răzbate la tot pasul în volum. De aici poate fi citită mai departe poezia lui Adrian Schiop, cu toată angoasa ei identitară, care, chiar dacă puternică și de necontestat, aș zice că, totuși, nu e miza textelor din nu e dragoste.
Altfel spus, așa cum spunea și Mihnea Bâlici în articolul lui din Scena 9, nu diatribele pe marginea homosexualității (și sunt câteva!) fac nota decisivă a acestor texte, deși ele sunt o componentă extrem de personală a tipului de poezie pe care o practică Adrian Schiop (fac, cu siguranță, deliciul cititorilor ceva mai malițioși). Sunt, sigur, multe texte care vorbesc despre încercarea de a face pace cu „condiția” asta, dar nu mi se pare că în asta stă esențialul poeziilor din nu e dragoste. Chiar nu e, în volumul ăsta, nu e numai atât, adică, ci așa cum o zice poemul, „în viața asta nu e totul despre dragoste/ există intimitate există înțelegere există comunicare/ există afecțiune calmă care se construiește în timp”, pe cameră sau în lumea reală. Or, poezia lui Schiop, adunată, așa cum e, din perioade diferite, concret vorbind, căci altfel, la un nivel al creației, ele sunt mai degrabă niște himere rătăcite printre alte proiecte, după cum o zice în aceeași prefață, mi se pare că e tocmai o mare antiteză sentimentală, între, pe de o parte, tentativa de asumare & înțelegere a identității sexuale precare într-un context social mult mai dur atunci când scria textele astea (România tranziției, a mirificilor ani 2000) și nevoia prin excelență umană, pe de alta, de afecțiune și stabilitate emoțională, ce rezultă dintr-un text precum cel tocmai citat. Care, atunci când nu e împlinită, vine la pachet cu o întreagă „paletă” de debușee sentimentale pe care poemele de aici le captează cu un maximum de efect.
De fapt, asta mi se pare că face cel mai bine Adrian Schiop în textele astea – o cronică a maturizării/ îmbătrânirii (crystal clear mai ales după ultimul text, una dintre piesele tari ale volumului). Altfel spus, textele lui au, mai degrabă, aerul unor „piese” trecute prin timp și care arată ca atare – vorbește, pe rând (și scurt, e drept) despre tot soiul de lucruri, chiar dacă unele-s teme minore, să zicem, pentru poezia asta, cum ar fi rolul artei, în general („ei au lumea lor şi lumea lor îmi face greață…”), chiar cu note ironice, sau imigrația & statutul pe care îl oferă, tot în poemul amintit mai sus. E „multă tristețe și mult amar” în poezia asta, dacă e să-l cităm pe Schiop, și ea se citește mult mai bine, însă, în preocupările majore ale poeziei ăsteia, care vizează alteritatea, procesul de îmbătrânire, sau unul de maturizare contextualizată, să-i zicem, cu insomnii & co., reflecții pe marginea timpului (aproape cu miză metafizică în curenții spațiului, printre singurele „mostre” de genul), sau prieteniile pierdute în timp, care tot de devenire & îmbătrânire țin (cum e cazul emoționantului portret al Alinei din [mai apropiați]). Până la urmă, poemul titular al cărții rezumă foarte precis traseul ăsta al angoaselor care străbate discursul volumului: „nu e dragoste/ e pace şi empatie şi spaima/ că n-o să fii vreodată înțeles/ sunt prietenii şi discuțiile şi spaima/ că toţi or să se însoare şi o să rămâi singur/ sunt banii şi siguranța şi spaima/ că n-o să fii niciodată iubit/ c-o să rămâi un ciudat, un speriat,/ sunt nopțile pe care o să le dormi singur/ prietenii/ părinții/ presentimentul că o să mori bătrân şi singur şi pe un pat/ îngrozitor de murdar”, [nu e dragoste]. Și-așa, subversivitatea lui Adrian Schiop devine, mai degrabă, o formă de răspuns la o agresivitate externă, modul prin care poetul înțelege să transpună tot procesul ăsta de alteritate care planează deasupra textelor din volum.
Mizerabilism, misoginie, discurs acid, orice i se poate reproșa, tot programul ăsta „mușcător” al poemelor din nu e dragoste are, totuși, o sensibilitate aparte, ce vine din inflexiunile melancolico-abrupte pe care le prind versurile; radicalizarea & directețea frazării (poemele merg pe un filon aproape narativ în cele mai multe locuri, funcționează printr-o transcriere ca la carte, fără diafanizări sau obscurantizări ale sensului, lipsite, în orice caz, de o încărcătură simbolică/ascunsă) sunt, în cele din urmă, pista pentru un discurs extrem de sincer (până la transparență), „curentat” din loc în loc de bucăți de confesivitate în forma ei cea mai pură, cum se întâmplă în 2001: un băiat, unul din textele cele mai bine realizate ale plachetei, care prinde multă nuanță angoasantă și e definitoriu pentru până unde poate merge proiectul poetic al lui Adrian Schiop prin bătaia lui mai largă și amploarea construcției. Când nu se descifrează din biografia pe care o ridică gradual acolo, angoasa se citește direct, cum e cazul fragmentului următor: „norii sunt tăcuți, da. ai vrea să te întinzi pe iarbă/ dar e toamnă şi pământul e rece./ miezul de lavă topită se pierde sub kilometri/ de rocă dură, lucioasă. mesteci/ o coajă de salcie, până gura ți se face amară şi neagră,/ până ți se face silă să înghiți/ şi scuipi./ cineva să te frece pe brațe ca şi cum ți-ar fi frig/ cineva să te-ngroape în brațe şi-n păr/ când te îneacă plânsul şi nu știi de ce.” În orice caz, cam totul e „extrem de fizic și extrem de real” și real în poezia asta, cu o stilistică narativă la fel de extrem de curată, fără decorațiuni inutile & experimente formale de niciun fel. Așa cum s-a mai zis, e aici o poezie „document” pentru perioada în care a fost scrisă și un reper pentru poezia queer (și nu numai), pe care Adrian Schiop o scrie cu fără prea multe menajamente și cu o energie clocotitoare.
