Trei răspunsuri despre volumul „Bilete de sinucigaș” de la autorul lui, T.O. Bobe

„M-aș bucura dacă cel puțin jumătate dintre cei care pun mîna pe ea, înainte să o citească, să privească imaginile pentru pura bucurie estetică a formelor create de Mihail Coșulețu.”

1409 vizualizări
Citiți în 12 de minute

1. Cum s-a conturat ideea volumului Bilete de sinucigaș?

În vara anului trecut am citit pe Literary Hub articolul Micro, Sudden, Flash, Short-Shorts: A Brief Survey of Even Briefer Fiction al lui Gary Lippman, care începe așa: „On the morning of his execution, a condemned man watches the sun rise «for the last, and the first, time». After reading about that man in a one-sentence-long story in Linh Dinh’s fiction collection Blood and Soap, I wondered if I too could write a satisfying tale in a single sentence. The result was: «I woke with the full moon on my left cheek, perfectly balanced as if it belonged there, but I mistook it for a pimple and I popped it.» This line led to my own just-published book of one-sentencers, We Loved the World But Could Not Stay, whose subtitle is «Stories For People With A Limited Attention Span».”

În aceeași perioadă, dacă nu cumva chiar în aceeași zi, în timp ce mă uitam pe site-ul editurii Wakefield Press, care îmi publicase traducerea la Bucla, ca să văd ce mai apare acolo, am dat peste Tractatus Logico-Suicidalis. On Killing Oneself a lui Hermann Burger, din a cărei descriere citez: „In the tunnel-village of Göschenen, at the northern foot of the St. Gotthard Pass, a man named Hermann Burger has vanished without a trace from his hotel room, suspected of the cold-blooded act of self-murder. What is found in his room is not a suicide note, however, but a 124-page manuscript formulating a philosophical «suicidology» entitled Tractatus Logico-Suicidalis: an exhaustive manifesto comprising 1,046 «thanatological» aphorisms (or «mortologisms») advocating suicide.”

Încă de cînd scriam Cartea neisprăvirii mă interesa formula de short-short story, ceea ce se vede și în capitolul Cum să spui „Te iubesc”, așa că, deopotrivă pe urmele lui Gary Lippman și ale lui Hermann Burger, am început să scriu și eu Bilete de sinucigaș, o carte formată din micro-micro ficțiuni de o singură frază sau de o singură propoziție. Și, fiindcă întotdeauna în literatură m-au interesat raporturile dintre formă și conținut, intenția a fost să surprind o situație de viață extremă printr-o specie literară extremă.

2. Cum a decurs scrierea lui?

Bineînțeles, n-am fost sigur de la început că o să iasă o carte. Cred că în aceeași zi, în aceeași după-amiază, am scris relativ repede primele cinci, șase sau șapte „bilete de sinucigaș”, pe urmă încă unul sau două mi-au venit în minte în timpul plimbării de seară. Apoi, fiindcă la începuturile uceniciei mele literare din timpul cenaclului Central scriam „la temă”, avînd deopotrivă restricții tematice și formale, într-un interval de timp strict determinat dinainte, și fiindcă probabil mă încerca o vagă nostalgie a acelor vremuri, mi-am propus ca în decurs de o lună și jumătate, pînă la finalul vacanței, să scriu o carte formată din 102 de astfel de micro-microficțiuni. De ce tocmai 102? Fiindcă, așa cum am spus și în Cuvîntul înainte, 100 mi se părea un număr minim de pagini pentru un volum, dar, în același timp, 100 era și un număr excesiv de rotund. Cum 101 era un număr excesiv de simetric, am ales numărul minim rezonabil de povestiri: 102.

Recunosc, la început mi s-a părut destul de ușor, pentru că în vreo trei zile notasem deja aproape 20 de bilete de sinucigaș. Pe urmă a fost din ce în ce mai complicat, dat fiind că mă interesa, deopotrivă, să surprind cît mai multe voci, cît mai multe situații de viață, cît mai multe vîrste și cît mai multe niveluri de educație, de exprimare, de motive de sinucidere. Așadar, restricțiile vizau și varietatea umanității, pe care am încercat s-o acopăr în cît mai mare măsură, de la bilete inadecvat de calofil-literare (din fericire, doar două), pînă la unele extrem de esențializate, scurte strigăte de durere psihică pură.

Pe cele mai multe le-am „scris” mai întîi în minte, în timpul plimbărilor de cîte 12-15 kilometri din fiecare seară, iar apoi le-am transcris imediat ce ajungeam acasă, înainte să apuc să le uit, ceea ce nu înseamnă că n-am și uitat vreo cîteva. Însă, de fapt, vreme de aproximativ o lună și jumătate, le-am „scris” așa, în minte, aproape tot timpul, indiferent dacă stăteam pe balcon și mă uitam în gol cînd îmi ridicam ochii din cîte-o carte pe care-o citeau sau dacă mergeam la piață sau la plajă sau la festivalul de film din Constanța, de la început de septembrie. Pînă pe la mijlocul lunii, cînd am avut curaj să le număr, se strînseseră deja aproximativ 140, din care am făcut o selecție, iar pe urmă a trebuit să aleg doar ordinea în care să apară în carte.

3. Cum vă doriți să fie citit volumul „Bilete de sinucigaș”.

Chiar dacă ne aflăm într-o cultură literaturo-centristă, chiar dacă, spre deosebire de alții, lucrul acesta nu mi se pare neapărat rău, chiar dacă „la început a fost cuvîntul”, respectiv biletele mele scrise din punctul de vedere al unor sinucigași, primul lucru pe care trebuie să-l spun este că acesta nu e doar un volum de literatură, ci și un album de artă. Și poate că în primul rînd e un album de artă, și abia apoi unul de literatură. Cînd am trimis dactilograma la editură, am crezut că n-ar fi rău să apară în carte și vreo 10-15 ilustrații, ca să nu pară un volum mult prea arid, ca să mai fie spart din loc în loc aspectul lui mult prea spartan. Însă Mihail Coșulețu n-a știut unde să se oprească, n-a putut să se oprească și bine-a făcut, pentru că datorită lui cartea înseamnă mult mai mult decît se presupunea că trebuie să însemne inițial. Așadar, m-aș bucura dacă cel puțin jumătate dintre cei care pun mîna pe ea, înainte să o citească, să privească imaginile pentru pura bucurie estetică a formelor create de Mihail Coșulețu.

Dacă vor ajunge pe urmă și la cuvinte, m-aș bucura să nu „galopeze” prin carte, să nu dea paginile imediat, ci să încerce să intre în dialog cu biletele, să încerce să-și imagineze omul care ar fi putut să se afle în spatele fiecăruia dintre ele, o minimă biografie a lui, un posibil motiv de sinucidere, eventual metoda aleasă, poate chiar să încerce să-și imagineze decorul în care a fost găsit biletul, scena pe care s-a desfășurat suicidul. Știm cu toții că orice carte este un dialog între ce e scris pe un suport, fie el de hîrtie sau de pixeli, și cititori, însă credința mea e că, pe măsură ce scrisul e mai esențializat, contribuția cititorului crește. Așadar, pentru Bilete de sinucigaș aportul lor s-ar cuveni să fie mult mai mare decît pentru, să zicem, Lupta mea, a lui Karl Ove Knausgard. Îmi dau seama că e o carte foarte atipică și solicitantă, una care solicită deopotrivă inteligența imaginativă și inteligența empatică, dar sper că vor exista oameni care, oricît de dură o vor găsi, se vor putea bucura de ea într-o oarecare măsură.

În al treilea și ultimul rînd aș spune că m-aș bucura dacă ar exista oameni care să intre în dialog nu doar, pe rînd, cu imaginile și cu cuvintele, ci și cu dialogul dintre imagine și cuvînt, cu diversele abordări ale lui Mihail Coșulețu, așadar, să interpreteze interpretările lui, să le urmeze, așa cum inițial eu am urmat exemplul lui Gary Lippman care urmase exemplul lui Linh Dinh.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cum?”