/

Ultimul eretic

658 vizualizări
Citiți în 18 de minute
1
Gabriel Liiceanu, Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie, Humanitas, București, 2022

Ți se poate întâmpla să cauți la o adresă foarte bine cunoscută ceva sau pe cineva și, uluit, să constați că locația cu pricina este cu totul străină de întreprinderea ta, că nu poți obține ceea ce-ți stă­tea în intenție pentru că, pur și simplu, adresa notorie, frecventată și indicată de toți, e grevată de o eroare fulminantă, ba chiar copleși­toare. Este ceea ce i s-a întâmplat lui Gabriel Liiceanu. Stupoarea a fost cu atât mai mare cu cât căuta­rea sa nu țintea o persoană obiș­nuită, ci pe însuși (Bunul) Dumnezeu. Ceea ce a urmat este destul de bine cunoscut, mai ales după apariția tomului Isus al meu (2020), la capătul căruia, într-o scrisoare către Martin S. Martin, precizează faptul că este un „creștin secularizat”. Mărturisirea vine ca o consecință a confruntării teri­bile dintre filosof și Dumnezeu, după ce constată gravisima absență a Celui din urmă: adresa la care este căutat (Sus, în transcendent, în Cerul găzduit pe undeva de infinitul cosmic) indică fără tăgadă o eroare de situare.

Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie vine și trage consecințele erorii în chestiune, angajând alte căutări pentru a putea fi anunțat, în sfârșit, locul adevărat în care divinul (nu atât Tatăl, cât Fiul) poate fi găsit și „acroșat” de către cel interesat. De două mii de ani, iată, imense cohorte de creștini au căutat în transcendent ceea ce se găsea, de fapt, în transcen­dentalul lor, respectiv în propria interioritate, într-un sine profund, mai precis în Ideile înțelese, prin mijlocirea lui Kant, ca forme apriorice ale rațiunii (Dumnezeu este o idee regulativă, așadar, de rang suprem, în ace­lași plan fiind altele două – ideea de suflet și ideea de lume). Atacul asu­pra dogmaticii, ca fundament spiritual al religiei și ca teren arendat în beneficiul Bisericii, vine imediat, necruțător, spulberând vanitatea teolo­giei, anume aceea de a sta la masă alături de disciplinele cunoașterii. Este denunțată închistarea, orgolioasa pretenție a teologiei de a impune cre­dința în pofida oricăror evidențe, de a rămâne fixată de stânca inexpug­nabilă a adevărului revelat. Propunerea, ca proiect, de a re-construi o teo­logie non-dogmatică pare la fel de implauzibilă precum ideea de a scrie o literatură trigonometrică sau de-a specula filosofic în limitele unui descriptivism botanic. Asta pentru că teologia prinde consistență doar în ipostaza renunțării la argument sau la atributul demonstrabilității. Credința se înfățișează astfel ca arbitrariu pur, iar sintagma „adevăr pios” spulberă întreaga tradiție a raționalismului, de la presocratici la postmo­derni.

După o astfel de punere în criză a creștinismului, pe urmele unora precum Kierkegaard sau Nietzsche, acuzația de leninism, venită din par­tea unui prieten (știm noi cine!) era cu totul de așteptat. Reacția mâhnită a creștinului secularizat este promptă: „Ciudat era că un gest care, în cazul meu, trimitea la revendicarea «liberei gândiri», și nu la deposedarea cuiva de dreptul și libertatea de a crede, putea fi asociat cu cea mai opresivă ideologie a lumii” (p. 22). Trecând peste inconvenientul de-a fi catalogat drept ceea ce urăște visceral și, înțelegând că nu se poate bate cu prejudecățile, cu per­cepțiile cimentate în zeci de secole de propagandă religioasă, deloc resem­nat, ba chiar câștigând un anume aplomb tocmai din senzația de nedrep­tate comisă asupra-i, „creștinul rătăcit” judecă Biserica din care face parte, cel puțin formal, fără menajamente, scurt și amar: „o Biserică care-și clădise puterea pe supușenia enoriașilor, iar pe umilitatea acestora, soclul trufiei ei” (p. 26). Mai mult, autorul Jurnalului de la Păltiniș este convingător când îl asumă pe Kierkegaard, drept cel mai vehement critic al Bisericii, atunci când, în Jurnal, gânditorul danez îi asemuise pe „profesioniștii amvonului” cu „fiicele plăcerii”. Slujitorii Bisericii nu fac decât să precupețească sângele lui Isus pentru a transforma o instituție menită să-l venereze pe Dumnezeu și să vegheze virtuțile umane într-una având drept unic țel propria prosperitate. Primii, trafichează cu lăcomie în folos propriu pati­mile Crucificatului, în timp ce vestalele voluptăților negociate la tej­gheaua lupanarelor își pun la dispoziție propriul trup spre un folos ceva mai palpabil, al lor și al câtorva semeni.

Dacă tot îi este dat să o „comită”, cel puțin să merite. În consecință, îl găsește pe cel în numele căruia „convertirea” să pară nu neapărat credi­bilă, cât cutezătoare, așa încât tocmai Isus „al lui”, primul și unicul creștin, este transformat în pivot al întregii critici la care supune creștinismul afectat de anchiloză în stadiu terminal. Fără s-o numească astfel, Gabriel Liiceanu provoacă o dispută a întâietății, din perspectiva credinței umane, între Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul, simpatia lui, de departe, fixându-se pe cel din urmă. Fiul devine utilizabil pentru credincios, în timp ce Tatăl este invitat să se complacă în a fi o abstracție, una, se pre­cizează, „autosuficientă sieși” sau să accepte statutul „idealului pur”: „Dumnezeu apare la capătul unei încovoieri interioare a spiritului nostru asupra lui însuși (precum «curba în ac de păr»)” (p. 127), anulându-i-se astfel ipos­taza de Pancreator și refuzându-i-se o măreție ce până acum l-a aureolat, întru venerație sau înfricoșare. Printr-o analogie ce poate risca blasfemia, am putea spune că Dumnezeu Tatăl și-a rezervat doar prerogative de reprezentare, de etichetă, pe când Fiului i-au fost delegate cele executive, print-un act de partajare a puterii absolute.

Raportul dintre creator și creatură se răstoarnă complet – omul devine Creatorul, iar Dumnezeu trebuie să se mulțumească cu a fi Creatul unei ființe frustrate din cauza finitudinii sale, a căderii în ispi­te și-n patimile neostoite ale rațiunii.

În siajul cărții propuse ne putem întreba, totuși, dacă poate avea credința limite raționale? Greu de admis, câtă vreme ea, credința, se manifestă pe un interval al trăirilor umane care nu admit o referință ra­țională, preferând să se legitimeze exclusiv prin invocarea subiectivității pure, în numele căreia te folosești de libertatea de-a nu căuta argumente și de-a nu te încurca în rigoarea faptelor demonstrabile. Absurdul este cu totul suficient pentru a legitima credința.

Gabriel Liiceanu recurge, precum am spus, la relocarea lui Dumnezeu, din înaltul cerului (din extensiunea infinită a Universului) în alt infinit, anume cel lăuntric, nu pentru că n-ar fi putut demonstra, pur și simplu, inexistența dumnezeiescului prin argumente valide științific și filosofic, ci pentru a-și da lui însuși o șansă. Confruntat cu propria moarte, peratologul din vremuri mai puțin obsedate de tenebre și veșnicie, e des­tul de curajos pentru a denunța ipocrizia gândirii prin delegație, dar și suficient de slab pentru a-și da, totuși, în mod autentic, o șansă. Pentru a trece convenabil dincolo, apelează la Fiu. Drumul spre limită este făcut după toate normele recunoscute ale rațiunii, doar că limita e plasată, convenabil și plauzibil într-o spuză de mister – jumătate alimentată de fricile sinelui, iar cealaltă lăsată la voia speranței că sfârșitul nu are, totuși, ecoul sinistru al lamei de ghilotină ce stă să vâjâie.

Dumnezeu ar fi „banca din cer” în care ne-am depus capitalul moral, crede și încearcă să dovedească Gabriel Liiceanu, în timp ce, în Parabolele lui Isus, „prietenul” atât de mult invocat, în răspăr, desigur, nimeni altul decât Andrei Pleșu, crede că Dumnezeu se află tot într-o relație cu omul, cel ce-i dă până la urmă temeiul de-a fi, dar într-un chip special, anume ca absență care devine prezență prin așteptarea celui ce-l invocă, a cre­dinciosului împlinit ca existență numai în orizontul plăsmuirilor sale despre Atotputernic, despre Cel cu totul altul (Numinosul). Iată cum o prietenie între doi filosofi și discipoli ai lui Constantin Noica se „strică” tocmai către crepuscul, după un (aparent) drum împreună.

Până la urmă, în spiritul unui idealism subiectiv, Dumnezeu are drept de-a exista, dar exclusiv ca „o funcție a conștiinței născută din nevoia de a raporta infinitul, atotputernicia și temeiul eternității la ființa conștientă finită” (p. 121). Raportul dintre creator și creatură se răstoarnă complet – omul devine Creatorul, iar Dumnezeu trebuie să se mulțumească cu a fi Creatul unei ființe frustrate din cauza finitudinii sale, a căderii în ispi­te și-n patimile neostoite ale rațiunii. Câtă nefericire și groază de moarte, tot atâta Dumnezeu aflat în custodia fiecărui ins. De aici până la a spune că Dumnezeu este „«cuierul» ontologic” al omului, în el agățându-ne atri­butele inaccesibile, incompatibile chiar cu matricea divinului, dar și slă­biciunile legate de faptul că trăim doar în perspectiva morții, nu este cale lungă de străbătut către ceea ce ar putea fi catalogat drept o blasfemie. Acuza ar cădea pieziș, nemeritat, ba chiar abuziv, câtă vreme Dumnezeu poate fi perceput drept un cuier ontologic, ba chiar și amploaiatul cu misia de-a face curat în debaraua trăirilor noastre refulate.

În epitom, iată care ar putea fi punctele eretice ale criticii între­prinse de G. Liiceanu: răsturnarea raportului Dumnezeu-Tatăl în favoa­rea lui Dumnezeu-Fiul; investirea celui din urmă cu statutul de izvor al libertății noastre morale, pe când primul este redus la o abstracție; răs­turnarea raportului dintre spirit și trup, prin denunțarea drept falsă a presupoziției „spiritului întrupat”, așa cum este înfățișată de Platon, în favoarea presupoziției „trupului spiritualizat”, cum lasă să se înțeleagă cer­cetările științelor de astăzi; învierea cu trupul, la a doua venire a Mântuitorului (parousia), este o absurditate vădită, iar viața de dincolo, în rai ori în iad, indică o realitate fantasmatică, imposibil de conceput rațional. Iată cum nucleul dur al dogmei creștine este spulberat, gândito­rul dezvăluindu-se drept un eretic, în sens instituțional-bisericesc! Ceea ce rămâne, argumentează autorul, pe linia filosofiei kantiene, ca valoare supremă în creștinism, este Ideea de bine, transcendentală și posibilă în orizontul libertății deliberative, morale, câtă vreme cea mai importantă propoziție rostită de Isus a fost cea adresată fariseilor: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”.

Un filosof ce părea să-și fi trădat ambițiile speculative încercate sub pecetea eterată a spiritelor ce compun canonul din totdeauna al metafizicii (Platon sau Heidegger, printre alții), mărturie stând scrierile sale confesive (Ușa interzisă, Scrisori către fiul meu, Întâlnire cu un necunos­cut), cele eseistice (3 eseuri, Continentele insomniei, Caiet de ricoșat gânduri), iată că a ajuns pe punctul de-a se judeca cu obsesia morții. Trezit din nar­coza gândurilor preaînalte constată aproape cu perplexitate că teologia, în întregul ei, este o cumplită înșelătorie, o înlănțuire de enunțuri grosiere și invalide logic. O trișerie. Dogmele sunt repudiate de plano, iar ceea ce mai poate salva, ca „merinde” pentru ultimul drum, este un Isus revizuit copios. Cât sarcasm poate sta ascuns în nesăbuința de-a pune în abis toc­mai ceea ce nu te poate mântui decât prin iluzie!

FLORIN ARDELEAN (n. 1958) – scriitor, eseist, specialist în teoria comunicării (mass-media). Redactor al revistei Familia (1990-2001), colaborator al revistelor Familia („Cronica ideilor”), România literară și Arca. Cărți de literatură publicate (proză scurtă și roman): Schițe erotice – 2007; Povestiri de duminica – 2010; Folie à trois (I) – 2012; Folie à trois (II) – 2015; Folie à trois (III) – 2018. Cărți de eseu și istorie culturală: Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire – 2017; Istoria presei culturale din Oradea. Studii (I) – 2019. Cărți de istoria presei și foiletonistică: Dogmă și opinie – 2007; Jurnalism și tranziție – 2007; Insectar I și II – 2008, Istoria jurnalismului bihorean. Presa (1989-2000) – 2022.

1 Comment

  1. Urata recenzie.
    Se vede ca este scrisa de cineva care citeste doar carti crestine. Ati scris cu scarba.
    Desi venind din cealalta parte de bibliotecii, din aia cu Borges, am citit cu creionul in mana, foarte atent, mai demult, cele 2 volume ale Teologiei Dogmatice ale lui Stefan Buchiu si mi-am intarit firesc credinta  ca teologia nu este decat o frumoasa literatura motivationala care aduce securitate financiara preotilor si emotionala credinciosilor.
    Trista este pozitia inalta de pe care sunteti convins sa vorbiti!

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cronica ideilor”