/

Scandaloasa onoare a stigmatului

757 vizualizări
Citiți în 21 de minute
1
Ovidiu Pecican, Românii – stigmat etnic, patrii imaginare. O căutare istorică, Humanitas, 2022

E aproape un truism să spui că Ovidiu Pecican este un istoric excentric. Nu prin renunțarea la rigoarea trebuincioasă, nu prin crearea de disonanțe în raport cu etalonul adevărului și nici prin derapaje frivole în chestiunea interpretării. Este excentric în sens propriu, adică printr-o des-centrare cu metodă și discernământ față de paradigma clasică a istoriografiei, anume aceea în care autorul sau istoricul trebuie să fie invizibil, dând astfel textului său acea neutralitate și descărnare de propria ființă, și lăsând, cel puțin ca intenție, obiectivității să-și țeasă pânza. Orice risc este înlăturat și-o anume solemnitate se instalează asupra discursului, istoria devenind o disciplină (ceva ce decurge dintr-o gândire, dintr-o pană disciplinată, înscrisă în reguli și cutume).

Prin cea mai recentă carte, Românii – stigmat etnic, patrii imaginare. O căutare istorică, lansată la Târgul Gaudeamus, din decembrie, la București, Ovidiu Pecican își continuă disidența în chestiunea deja enunțată, de altfel evidentă și cu Românii și Europa Mediană (Polirom, 2021) sau cu alte inițiative livrești mai din urmă, când literatura a fost un challenge, un instrumentar utilizat în urmărirea sensului și semnificațiilor izvorâte dintr-o canava a evenimentelor și contextelor istorice. Și de data aceasta, istoricul clujean utilizează mecanismele specifice scriitorului, el însuși devenind – ce oroare! – element de referință, personaj aflat în căutarea unui document de care ar ține, într-un fel ciudat și cam în răspăr, absolvirea sau nu a începuturilor noastre etnice de sub rușinoasa prezumție a maculării, în ordinea calității morale și civice. Ne stau zorile, oare, sub pecetea nelegiuirii, cum pare să spună hulitul și creștinul de tristă pomenire Simion Dascălul, cel ce-ar fi compilat după o cronică maghiară dispărută în chip aproape misterios (dacă o fi existat vreodată!)? A fost Maramureșul, de unde mai apoi s-a săvârșit descălecatul în Moldova, o cvasi-colonie penitenciară?

Din chiar debut, Ovidiu Pecican își avertizează cititorii cu privire la împrejurarea că nu a scris o carte de genul literaturii non-fictive (Cu sânge rece, a lui Truman Capote, constituind referința de excelență) și că nici nu se va lăsa subjugat de frenezia imaginarului, propunând o variantă localistă a Stăpânului inelelor. Dar nici nu promite să fie cuminte, conform „regulamentului” de bună-purtare a unui istoric de carieră. Asta e limpede imediat, câtă vreme, autorul cărții refuză să-și lase textul pe seama „autonomiei istoriografice”, să dispară din peisaj, ci e mereu acolo, în trama unui roman din care aflăm cum neliniști personale, speranțe, dezamăgiri, căutări înfrigurate, interpretări și ipoteze însoțesc întreprinderea unui istoric transformat, cu o plăcere aproape perversă, în detectiv particular din stirpea lui Sherlock Holmes.: „Ani de zile am avansat pas cu pas, etapă după etapă, dar niciodată așa cum aș fi dorit, într-o progresie continuă, fără erori și fără bâjbâieli. Am înaintat cu sincope descurajante, și apoi, alteori, cu neașteptate iluminări și descoperiri, în căutarea și strângerea treptată a unui material relevant pentru a demonstra că Letopisețul unguresc a existat” (p. 59). Parcă am citi file din jurnalul unui aventurier întruchipat de Lawrence al Arabiei. Iată cum Letopisețul unguresc primește anvergura Evangheliilor apocrife. Și asta deloc gratuit, câtă vreme documentul cu pricina, real ori doar rodul unor minți înfierbântate, poate fi acel mesaj care să limpezească tocmai actul de geneză a neamului, bucata lipsă dintr-un puzzle ce ne-a dat și ne mai dă atâtea bătăi de cap.

Strategia pusă la cale de autor, rămasă însă nedezvăluită, este aceea de a-l lua pe cititor drept complice într-un efort altfel destul de puțin tentant. Căci ce poate fi mai puțin prizabil decât să iei la mână și să citezi din cronici pentru a desluși ce s-a întâmplat, cum de s-a întâmplat și dacă s-a întâmplat ceva sau mai degrabă nu s-a întâmplat așa, ci invers, în sfera unei epoci medievale suficient de palpitantă exclusiv pentru istoricii specialiști în prima jumătate a mileniului trecut. Tocmai de aceea, Ovidiu Pecican momește „locul” construind un mister, pentru ca mai apoi să aibă ce investiga. Asta mi-a adus în memorie un roman citit în anii pubertății. Este vorba despre Uimitoarea aventură a misiunii Barsac, o carte ciudată în felul ei câtă vreme primele cinci capitole au fost scrise de Jules Verne, pentru a fi terminată de fiul acestuia, Michel. Acolo, debutul este sub misterul unei crime, pentru ca mai apoi totul să fie elucidat la final, după ce o expediție pornește spre o țintă improbabilă. Ei bine, întreaga plăcere a lecturii e dată acolo tocmai de epopeea călătoriei, de vraja unui traseu ale cărui jaloane stârnesc interesul aventurii și-l accelerează pe măsură ce stația de final se apropie.

Spirit iconoclast, Ovidiu Pecican nu stă cuminte în cămașa de forță a istoriografiei ce-l somează să fie cu totul conform, pentru a nu risca afurisenia tagmei.

Și istoricul clujean are propriile lui jaloane. Înainte însă de a le invoca, fiind vorba de istorici și de documente, de cronicari și de letopisețe, să ne referim la alte puncte de reper, tocmai acelea prin care suntem făcuți complici ai „făptuitorului”. Practic, suntem atrași într-o „capcană” psihologică, făcuți părtași sau martori ai studenției istoricului (începutul anilor ’80), suntem invitați să asistăm la febrilitățile lui de cercetător neofit, fie în ambianța fascinantă a Sălii Mari de lectură a Bibliotecii Centrale Universitare (BCU – legendară și inubliabilă pentru toți studenții clujeni, mai ales pentru cei ce studiau umanioarele), fie în atmosfera, mai austeră, a bibliotecii Institutului de Istorie, de pe strada Napoca, 11, fie, suntem duși de mână spre apostolatul lui de profesor de liceu, tocmai la Lipova. Nu lipsesc nici amintirile legate de bursele de studiu, la Paris, Milano, Münster, Utrecht sau la East Lansing, ochii exoftalmici ai cercetătorului din Estul pauper fiind proba din drama fratelui năpăstuit de ursitoare. Sunt aduși în discuție, prin același efort de-a îndulci și de-a subiectiviza narațiunea răzvrătită de sub tutela aulicului demers istoriografic, profesori (Pompiliu Teodor) și sunt înfățișate împrejurări aparent fără semnificație (un gând venit de niciunde în timp ce autorul își îndeplinea rolul de membru într-o comisie de doctorat), dar care duc, straniu sau prostește, spre obsesia latentă, sâcâitoare, nevrotică poate – nenorocitul de Letopiseț unguresc, dar și Cronica legendar-genealogică a Moldovei (Cronica moldo-rusă, potrivit lui P.P. Panaitescu). Ceea ce stârnește valuri de idei și de gânduri, de speculații și de ipoteze nu este nimic altceva decât o consemnare a lui Simion Dascălul, rostogolită mai apoi în mai toate scrierile medievale, ca reacție născută aproape prin ultragiu, câtă vreme, în baza acelei cronici ungurești, între timp dispărute, se pretinde că Maramureșul și mai apoi Moldova ar fi fost colonizate de români de cea mai proastă condiție socială, pegra Imperiului Roman de Răsărit – bandiți, lotri, ucigași tocmiți, tâlhari la drumul mare, toți proscrișii demni de patibulă, dar cruțați de împăratul bizantin, în baza unui legământ, acela de-a nu lua viața niciunui supus. Cel ce-a compilat după un letopiseț cu consistența unei năluciri, continuând opera lui Grigore Ureche, dar cât se poate de neinspirat sau chiar scandalos, dascălul în chestiune, rămâne, totuși, un cronicar, iar Letopisețul Țărei Moldovei, atât de incriminat (primul și poate cel mai aprig critic fiind Dimitrie Cantemir), merită a fi verificat în calitate de izvor documentar, indiferent dacă mesajul transmis este sau nu o înșiruire de basne (de minciuni). Asta și face Ovidiu Pecican, robotind infatigabil, inventariind manuscrise, interpolând, asumând deducții, punând cap la cap frânturi de informații și prin asta refuzând cu încăpățânare să-l judece sumar pe Simion Dascălul și să-l dea pe veci disprețului.

Jaloanele drumului întortocheat, cu avansări și reveniri, cu ocoluri savante ori chiar deambulări în cerc (din pură plăcere și-o țâră de vanitate) sunt reprezentate, pe de o parte, de persoane, iar, pe de alta, de documente (firește, între persoane și documente există o relație intimă). Prima categorie de jaloane propune numele unor personaje din arealul istoric și cultural românesc – Dimitrie Cantemir, Dosoftei, Miron Costin, Constantin Cantacuzino Stolnicul, P.P. Panaitescu, Ioan Bogdan, B.P. Hasdeu, Nicolae Iorga –, pentru ca numele unor cronicari sârbi, croați sau polonezi, iar la final greci să completeze o panoplie generoasă și convingătoare – Niccolò Barsi, Marco Bandini, Lucio Dalmatul, Martin Bielski, Maciej Stryjkowski, Anton Verancsics. Practic, sunt scotocite mai toate posibilele surse de acasă sau din vecinătăți, ținta fiind mereu aceeași, anume mențiuni privind populația dintâi în părțile Maramureșului și Moldovei. Desprinzându-se de litera unor texte, cercetătorul este atent și la punerea în context mentalitar, explicând cum de a fost posibilă o legendă bulgărească cu totul denigratoare la adresa românilor, ca popor, sau interesul manifestat față de români din partea slavilor de sud, maghiarilor sau polonezilor, interes tradus mai apoi într-o literatură cu grade variabile de ostilitate imanentă. O ostilitate căreia i s-a uitat baza, dar care s-a depus în straturi sedimentate și devenite perspective de evaluare, de raportare la comunități întregi.

Cât privește a doua categorie de jaloane, documentele sau înscrisurile datând, cel mai adesea din veacurile XIV-XVIII, practic, acestea constituie materia primă, substanța „epică”, în marginea căreia autorul cărții își construiește probatoriul și își desfășoară cu aplomb și puțină ostentație argumentele. Meritul incontestabil este acela că nu se lasă nicio clipă timorat de eventuala concluzie, anume aceea că am fi – deși e tot mai limpede pe măsură ce paginile se deapănă că mai degrabă nu suntem – urmașii unor năsilnici (oameni grosieri, brutali, cruzi, violenți, gata să-și lase neînfrânate instinctele, în lipsa completă a cumpătării). Fiecare amănunt are dreptul la analiză, fiecare cronică sau letopiseț (și sunt multe și greu de buchisit!) se bucură de prezumția de adevăr, ieșindu-se astfel din siajul unei istoriografii românești mai tot timpul timorate, gata să măture sub covor ceea ce i se pare inconvenabil sau răutăcios cu privire la fondul de imaculare al pravoslavnicului neam. Mai apoi, sper să nu comit un oximoron de tot râsul dacă spun că, în subtextul cărții de față sau în prelungirea ei, s-ar putea iniția o etică a onoarei pe care în anumite circumstanțe istorice stigmatul ți-l poate conferi, dacă nu ca blazon, cel puțin ca farmec și indice de seducție.

După un episod aproape halucinant, vorbindu-se în baza unor cronici și legende despre un posibil incipit troian pentru vlahi, după raderea de pe fața pământului a celebrei cetăți și a „descălecării” lui Eneas și a lui Antenor în Peninsula Italică, cel ce-a plecat în lungul drum al descâlcirii ziselor lui Simion Dascălul, atât de ofensatoare încât pot fi considerate un stigmat etnic, găsește un liman. Adică o posibilă sursă, ceva din care a fost generat tot scandalul și mânia lui Cantemir cu privire la posibila noastră obârșie din oameni de tot disprețul. Numai că n-am să dezvălui identitatea acelor izvoare grecești și nici blamul la care ne supun cronicarii în cauză, într-un anumit context generator de ură și de abuzuri administrative asupra neamului valah, considerat „cu totul necredincios și stricat”. Și asta pentru a nu trăda „spiritul” cărții. Cei ce urmăreau din sala de teatru piesa Agathei Christie, Cursa de șoareci, erau rugați să nu dezvăluie cine este ucigașul, tocmai pentru a nu diminua interesul altora față de spectacol. Să lăsăm, așadar, corola de basne a lumii neultragiată.

Ne referim aici la o carte ce nu se citește lesne, e limpede asta, chiar dacă titlul de pe copertă este destul de atracțios pentru a te îndemna la o achiziție. Folosul este, totuși, consistent. Spirit iconoclast, Ovidiu Pecican nu stă cuminte în cămașa de forță a istoriografiei ce-l somează să fie cu totul conform, pentru a nu risca afurisenia tagmei. Experiențele lui intelectuale invadează trecutele secole la care ne trimite savant și perspicace, deschizând astfel o fereastră dinspre lumea noastră înspre lumea cronicarilor, a regilor arpadieni sau angevini, dar și spre cea a eresurilor fascinatorii, acestea din urmă având virtuțile unei psihoterapii, pentru noi, pacienții trăitori în vremuri atât de haine.

Dacă putem vorbi cu deplină îndreptățire despre literatură non-fictivă, dacă jurnalismul narativ și-a anunțat dreptul la existență, contrariind habitudini și canoane, iată că, prin mai tot ceea ce face, scriitorul Ovidiu Pecican îl pune în vădită dificultate pe istoricul ce poartă același nume și număr la pantofi. După el, ar fi posibil să vorbim despre istoriografia prozastică fără a fi supuși unui stigmat menit să ne descalifice sau să ne rușineze en passant.

FLORIN ARDELEAN (n. 1958) – scriitor, eseist, specialist în teoria comunicării (mass-media). Redactor al revistei Familia (1990-2001), colaborator al revistelor Familia („Cronica ideilor”), România literară și Arca. Cărți de literatură publicate (proză scurtă și roman): Schițe erotice – 2007; Povestiri de duminica – 2010; Folie à trois (I) – 2012; Folie à trois (II) – 2015; Folie à trois (III) – 2018. Cărți de eseu și istorie culturală: Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire – 2017; Istoria presei culturale din Oradea. Studii (I) – 2019. Cărți de istoria presei și foiletonistică: Dogmă și opinie – 2007; Jurnalism și tranziție – 2007; Insectar I și II – 2008, Istoria jurnalismului bihorean. Presa (1989-2000) – 2022.

1 Comment

  1. Fantast ic, da`nici chiar așa!… Indiferent de originea străbunilor, contează ceea ce urmașii lor, pînă azi, au lăsat în dîra istoriei unui neam, de orice sorginte ar fi el: de la spaniol, portughez, rus. kitai, japanez, latino american ori sua-n.
    Icul constă în aborarea temei de către autor: denigratoare sau encomiastică, ori imparțială istoricește că Așa se cuvine!

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cronica ideilor”