Panglica neagră

Editura Vellant vă prezintă în avanpremieră un fragment din antologia de doliu Panglica neagră, coordonată de Emanuela Ignățoiu-Sora.

209 vizualizări
Citiți în 10 de minute

Pentru copiii care nu se nasc vii nu se face zgomot

Andreea Molocea

(Intrarea)

Eu nu am avut un corp peste care să plâng.
Eu nu am avut ce ține în casă trei zile.
Nu am avut ce înmormânta.

În copilăria mea, la sat, băteau clopotele când murea cineva. Când a murit fetița mea, nu a bătut niciun clopot. Pentru copiii care nu se nasc vii nu se face zgomot. Nu se anunță. Moartea lor – ca și doliul lăsat în urmă – se evaporă într-o mare de tăceri ca o bărcuță de săpun trimisă pe râu. Iar compasiunea celor din jur pentru mama rămasă în urmă poartă urmele lui „ești tânără, ai să faci altul” cu îndemnarea să nu „suferi prea mult”, eventual „să îți treacă” repede. Culmea, nimeni nu ar spune așa ceva celor care își pierd o mamă. Dar o spun celor care pierd puiul în pântece.

(„ îți treacă”. De parcă doliul este un mic pod din lemn și sfoară peste un pârâu pe care îl treci în vacanță.)

*

Așa că am devenit eu însămi coșciugul fiicei mele asupra căruia să plâng. Pântecele meu, leagănul și mormântul. Am plâns pentru ea asupra mea, rulată în mine însămi ca un melc. Să-mi fie fruntea cât mai aproape de burta în care existase pentru câteva luni pe pământul acesta; o mică Iona în peștele mare cât un univers care am fost eu.

Cu ea eram plină. Fără ea, o cochilie spiralată precum cele expuse în muzee. Devenisem o creatură pe care nu o cunoșteam. O creatură suspendată. Fără identitate.

Un animal jupuit lăsat liber să circule prin lume.
Așa mi-am făcut intrarea în lumea doliului.

(Lumea doliului)

Un tărâm la limita fantasticului, în care tot ce cunoșteai devine nou, ca și cum Alice a alunecat într-o lume în care totul poate fi familiar și îngrozitor de necunoscut în același timp. Ești tu la aceeași masă, cu aceeași cană de cafea, aceeași fereastră. Chiar dacă masa și cafeaua și fereastra sunt la fel, ochii tăi au devenit ca ochii crevetelui-călugăriță, cu douăsprezece fotoreceptori de culoare cu care vezi toată durerea din lume și în masă, și în cana de cafea, și în fereastră.

Și oriunde te uiți doare. Și orice gândești doare.
Doare în gol și gratuit, doare fără pic de creativitate și fără finalitate.

Doliul, acest tărâm ca din povești, un loc din care eroina ar trebui să iasă înțelepțită, o nouă ființă la capătul lui. Pădurea în care am fost aruncată și în care m-am trezit după ce doctorul mi-a spus că nu are șanse să se nască vie. O pădure fără cărări, pentru că nimeni înaintea mea nu părea să fi călcat prin ea. Nici țipenie de om. Când intri, totul se închide în urma ta. Totul se închide în fața ta. Cine ai fost e uitat. Cine ești? Aceasta-i întrebarea. Cine vei fi? Cui îi mai pasă.

Și trebuie doar să împingi cu mâinile crengi, iederă agățată de copaci, tufe cu spini, trebuie să fii atentă la sunete, la culori, la texturi. Totul este nou. Și nu ești speriat că ești pierdut. Nu m-am simțit niciodată pierdută în această pădure.

Pentru că nu te poți pierde în ceva ce este nou.

Doliul începe întotdeauna cu un moment de șoc. Intrarea cu capul în apa înghețată.

Șocul.

În care corpul îngheață chiar dacă se mișcă, iar plămânii se blochează cu aer și uiți periodic să expiri.

În care ești pe loc chiar dacă te plimbi, dansezi, vorbești, faci de mâncare, decorezi și transformi camera care ar fi trebuit să fie a ei în birou de lucru.

În care se stinge lumina și nu mai vezi viitorul. Și trebuie să te asiguri că poți supraviețui. Și pentru binele tău, trebuie să te miști, să fii în mișcare. Să dai mereu, mereu crengi la o parte. Oricâte s-ar ivi. Mereu să împingi cu mâinile, să îți faci loc. Nu te poți opri. Nu îți permiți să îngheți de tot. Riști să devii de piatră, iar depresia să fie singurul tău mod de a trăi. Știam asta. Citisem. Știam despre doliu. Mă țineam în viață mișcându-mă în lumea mea interioară, în pădurea aceasta deasă care îmi devenise trup și casă, o casă fără de odihnă, străină, nouă. În care totul durea. Și totul durea. Aerul din jur rănea.

Totul era pe dos, pielea se întorsese, capilarele se agățau ca firele de viță-de-vie de crengile din jur. De oameni. De vorbele lor. Totul durea. Iar eu nu știam cine mai sunt și cum arăt. Identitatea mea era a unei creaturi care s-a contorsionat și care își purta oasele deasupra ca o coroană. Uneori așteptam metroul și mă miram că oamenii nu se opresc șocați în stație să mă privească.

Pentru că luni de zile, ani, eu nu am trăit în lumea oamenilor, nu trăiam printre oameni și corpuri, eu însămi nu mai eram un corp. Mă mutasem în mine, iar în mine nu mai era nimic din ce știam că sunt. Un animal confuz, rănit, suspendat între femeia care am fost înainte și mama care nu am putut deveni pe deplin.

În ziua în care corpul și-a dat seama că nu mai este nimic în pântece de hrănit și s-a reîntors la forma inițială, eu am privit în oglindă cum m-am strâns în mine până am devenit un punct.

Corpul era singurul meu aliat, cel care știa că ea a existat cu adevărat. Iar oroarea că și el o uită mă copleșea. Uneori clipeam și încercam să-mi amintesc dacă eu chiar am fost vreodată însărcinată. De parcă linia dintre realitate și ficțiune se topise.

Poate aceasta este și puterea durerii, să topească barierele, să îți arate noi teritorii, să te învețe noi limbi.

Au contribuit: Cristina Andrei, Dan-Liviu Boeriu, Cristina Bogdan, Marius Constantinescu, Ionelia Cristea, Si­mina Diaconu, Gruia Dragomir, Mihai Duțescu, Diana Gea­căr, Ioana Geacăr, Daniela Hendea, Doina Ioanid, Cristina Ispas, Despina Jderu, Florin Lăzărescu, Ștefania Mihalache, Andreea Molocea, Rucsandra Pop, Odilia Roșianu, Olga Ște­fan, Mihók Tamás, Andrei Zbîrnea

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Avanpremiere”

Culese din rural

Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul de studii

Sevraj
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Sevraj de Liviu Surugiu, care va apărea în