//

Adevăruri care put

Cartea lui Dan Harris, 10% Happier, este excelent scrisă, cu mare meșteșug literar, dar este proastă.

161 vizualizări
Citiți în 9 de minute
Dan Harris, 10% Happier”, Yellow Kite, 2014

Cartea lui Dan Harris („10% Happier”, editura Yellow Kite, 2014) este atât de proastă, încât nu mă miră câtuși de puțin că nu a fost tradusă în română – sper să nici nu fie tradusă vreodată! Suntem o cultură mică, periferică, dar avem și noi mândria noastră. Cartea este penibilă. Nu folosesc aiurea acest cuvânt, mi-l asum integral, și veți vedea de ce. În același timp, este excelent scrisă, cu mare meșteșug literar, cu măiestrie, aș zice; se vede că nemernicul de Harris a avut „negri” buni, care să muncească pentru el, să-l îmbogățească (și) din literatură. A ieșit un best-seller, evident: „An enormously smart, clear-eyed, bravehearted, and quite personal look at the benefits of meditation. This is a book that will help people”, scrie pe coperta 4 doamna Elizabeth Gilbert, care nu știam cine este, dar tot de-acolo am aflat că este altă bogată – a scris Mănâncă, roagă-te, iubește. N-am citit-o. Nu citesc toate prostiile, că și timpul meu e limitat. Totuși, pe-a lui Harris am citit-o.

De ce? Pentru că mi-a rupt cojile de pe două cicatrici vechi, pe care le credeam demult închise, dar iată că m-am înșelat. Nici măcar cicatrici nu-s, nici chiar răni cicatrizate – nu, sunt răni pur și simplu, răni pe care m-am prefăcut că nu le am. Trucul ăsta merge o vreme („Eu n-am o problemă cu alcoolul / violența / pescuitul / fumatul”), dar nu merge la infinit. Buba se coace dedesubt, dup-aia pocnește și umple totul de puroi. În cazul meu, a fost vorba de televiziune și de droguri.

Iată ce scrie în opul lui Harris: povestea sa de anchor TV. Cum a început, cum a ajuns, cum a parvenit, cum a ratat 9/11, cum a devenit corespondent de război (Afganistan), cum s-a întors acoperit de faimă, cum a luat-o pe droguri (mai întâi ușor, frumos, subțire; apoi, desigur, pe derdeluș la vale), cum s-a luptat ca disperatul să scape și n-a reușit, cum și-a găsit un guru care l-a costat bani grei (Mark Epstein, singurul personaj interesant literar în toată cartea) și cum și-a dezvoltat (el, Harris) un sistem personal de „căutare a fericirii” care l-a scăpat de droguri și i-a adus echilibrul sufletesc. Bla, bla, bla. Cărți din astea se scriu cu tona în toate țările foarte prospere, din simplul motiv că se vând tot cu tona: o grămadă de oameni au prea mulți bani, prea mult timp, prea puțin interes pentru muncă, prea puțin interes pentru orice – și atunci o iau binișor pe droguri, că-n lumea aia totul e frumos și ușor. După care își dau cu pumnii-n cap și umblă căpiați după rețete din astea magice, împinse de la spate de imensele mașinării de marketing ale piețelor mature. O afacere bună. Dan Harris e și el acum un guru, mai mult ca sigur. Face bani din piatră seacă, bravo lui, să fie sănătos și să se bucure de ei, că viața-i short.

Cândva am lucrat în televiziune, știți. Nu mult, vreo juma’ de an, poate ceva mai mult, poate opt luni, nu mai țin minte. A fost iadul, iadul pe pământ. Harris are dreptate. Cei care ajung să lucreze în industria TV sunt fie deja nebuni, fie înnebunesc muncind acolo, fie se smulg și pleacă (eu am reușit, mi-a ajutat bunul Dumnezeu). Pe piața locurilor de muncă, branșa asta – a televiziunilor comerciale – este una specială, din cel puțin trei motive: salariile sunt foarte mari, cu totul nesimțite (!) față de medie, și de-aceea oamenii sunt absolut deciși să facă orice (ad litteram, orice) pentru a nu-și pierde joburile; concurența dintre colegi este dusă până dincolo de limite, adică toată lumea sapă pe toată lumea, fiecare pe fiecare, prietenul pe prieten și fratele pe frate, doar-doar va mai urca încă un pas spre haita alfa a celor care apar pe sticlă (personalul tehnic este foarte numeros, „sticlarii” sunt numai câțiva); iar timpul personal nu există. Odată intrat în televiziune, ești sclavul televiziunii, îi aparții cu totul, zi și noapte, 24 de ore din 24. Sau pleci. La poartă sunt sute, poate mii de oameni care-ți vor locul, și-l vor acum. Sau ieri!

Dacă nu pleci, începi să „tragi” ca să reziști. Fiecare trage ce poate, și cu cât e mai sus în ierarhie, cu atât trage substanțe mai scumpe, mai plăcute (ca trip), cu efecte secundare mai ușoare și mai scurte… adică, acele substanțele de care nu mai scapi. De pildă, după o beție cu palincă de Zalău nu-ți trebuie palincă de Zalău cât oi fi și-oi păți; dar după o „little blue pill” (apud Harris), a doua zi ești proaspăt ca un trandafiraș, cu poftă de muncă și de afirmare, iar șefii te bat pe umăr, în trecere: „Așa, băiatule! Îmi place că ești pozitiv! Dă-i ’nainte, că de leneși pute țara!”. N-am scris acest articol nici ca să mă văicăresc, nici ca să-mi ridic poalele-n cap. L-am scris pentru că România se îmbogățește în ritm accelerat, deși acest lucru nu este aproape deloc vizibil pentru români; cu toate astea, e adevărat. Cu alte cuvinte, curând, foarte curând, va deveni o țară foarte prosperă, cu problemele tipice ale unei țări foarte prospere. Iar problemele astea nu sunt mai mici decât cele ale unei țări sărăcuțe, ci sunt diferite, atâta tot – dar la fel de mari. În al doilea rând, televiziunea, cariera în televiziune, reprezintă o atracție teribilă, devastatoare, mai ales pentru tineri, mai ales pentru tinerele fete. Mi-e groază. Culisele sunt groaznice. Și nici măcar n-am spus nimic despre obișnuitul destin al unei anchor de România: căsătoria sau concubinajul cu un interlop. Mai bine tac. Mi-e rău.

Mihai Buzea (n. 1971) a fost profesor și vînzător de asigurări, iar în prezent este reporter la Cațavencii. Alte ocupații: om bun la toate, plimbător de cîini, traducător, babysitter, Moș Crăciun, chelner, paznic de noapte. A mai lucrat ca bișnițar în anii ’90 (Cracovia, Istanbul, Praga), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) și ca muncitor intelectual în București (copywriter). După 1 ianuarie 2014 a ajuns la Londra, unde a învățat meseria de arborist, descrisă în romanul-reportaj Gastarbeiter (2017). Alte cărți publicate: Berile de Aur (2006), Povestea lui Vasile Pogor (2018), Jimmy (2018), Recrutorii (2019), Paralel (2021). În prezent locuiește la Bruxelles.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cartea străină”

Imperium

Am citit cu destulă dificultate cartea The Cuckoo’s Calling, a misteriosului autor Robert Galbraith, fără să

Celălalt comunism

Povestea din carte este uimitor de asemănătoare cu povestea fiecăruia dintre noi, nu numai a românilor,