Mi-era dor să citesc o carte scrisă de Thanas Medi, după imensa surpriză (mai mult decât plăcută) oferită de Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba. Și iată că ieșirea din pandemie a fost cu noroc. Autorul ne propune un roman, Markela, relatând despre aparent aceeași lume, dominată de regimul comunist din Albania lui Enver Hogea. Eroina este Markela Gajtani, o studentă din Tirana, uluitor de frumoasă, dar tocmai din această pricină supusă unei pedepse (este deportată împreună cu tatăl și mama ei într-o localitate obscură, pentru a ispăși prin muncă grea un dar al naturii incompatibil cu rigorile unui regim stalinist). Andon Çerepi, absolvent de facultate, ajuns brigadier-șef în localitatea de baștină, candidat în ultimul an pentru a deveni membru de partid este al doilea protagonist, pentru ca tripleta să fie întregită de Leko Zavalli, pretendent și el la nurii Markelei, ins aproape lombrosian, dar cu tupeu și o evoluție cu totul remarcabilă, ținând cont de premisele sale intelectuale cu totul precare. Mai apoi, vin personajele de coloratură – Gafur Bisha, securistul, cel ce vrea să-l recruteze ca turnător pe Andrea Çerepi, tatăl lui Andon, Paskal Içi, secretarul organizației comuniste din Rovina, profesor și om cu zone de normalitate, dar și Djevo Kumini, șeful fermei „Viața Nouă”, muieratic și oportunist. În rest, nume glosate într-un repertoar de personaje mai degrabă șterse, fără a aduce un plus de valoare poveștii.
Este de remarcat, înainte de toate, pasionalitatea meridională specifică unui roman ce mizează mult pe patimile sufletului, mereu la limită cu ceea ce, din diverse motive, este cu totul interzis. Incidența păcatului, ravagiile ispitelor, riscurile asumate trimit cu gândul spre proza lui Nikos Kazantzakis, bunăoară, iar în privința trăirilor bazale și a tensiunilor provocate de dorințele potopitoare am găsit puncte de detecție în romanul Țăranii, al laureatului Nobel polonez Władysław Reymont – instinctele puternice pun în defensivă calitățile umane nobile, situații aproape imposibile survenind adesea pentru a complica lucrurile și a le conduce spre năpaste. În plus, densitatea sufocantă, ba chiar sulfuroasă a contextului social și politic, ceea ce amendează drastic iubirea dintre un brigadier de fermă și o „deportată”, ducând spre tragedie, ceea ce ar putea ține de firescul cel mai anodin într-o lume oarecare. Coliziunea dintre demența iubirii și nebunia ideologiei schimbă însă dramatic cadrul prozastic. Ceea ce rezultă este alunecarea spre instinctualitate. Iubirea se vede abuzată, toate interdictele survenite în procesul ritualizării dragostei, ca spectacol al pasiunii ce depășește plăcerea izvorâtă din simțuri, dispar, iar locul gol e invadat de pulsiuni. Cartea lui Thanas Medi ne aduce aminte cum comunismul a transformat iubirea în datorie subordonată Partidului, într-o devianță atâta vreme cât refuză să se manifeste drept un serviciu cu aplicație socială, anulând astfel tot ce ar fi trebuit să rămână intim, în numele unei necondiționate puneri la dispoziție. Iubirea ca „socoteală” proprie se transformă în delict, fiind o probă a trădării, o inavuabilă cădere în individualism anti-revoluționar.
O anumită forță a răului – inconturnabilă, stihinică, zeflemitoare – își face pârtie printre cele mai alese sentimente, pustiind sufletul, umilind sau chiar maculând puritatea. Pelagra ia în stăpânire viața, iar vitalitatea este procurată, din abundență, din răul sistemului, din atotputernicia Leviathanului, cuibărind după poftă, infectând locuri, oameni, destine. Senzația cititorului este că nimic nu poate anula lubrica poftă a nenorocirii de a-și face mendrele, cu totul insensibilă la decență și onoare. Neputința este astfel asumată drept stare de fapt, repede convertită în împăcare cu soarta. Gesturile personajelor, cuvintele, vibrațiile, mâniile ori lamentațiile sunt doar mediul aparent de existență, numai bun de-a camufla ororile, ceea ce se petrece printr-o extensie morbidă a netrebniciei. Nu poți ieși din blestem, îl poți doar adulmeca, îl poți măsura cu prudență și frică, aproape convins că nimic nu e de făcut. Toate aluviunile purulente ale unei lumi bolnave, bizare și coșmarești duc spre o realitate cartografiată drept suprarealistă. Locul acela, micul orășel, are profil distopic, iar ființele sunt fantoșe, ducându-și în cocoașe poverile minciunii și lașităților.
Personajele propuse sunt încremenite într-o stare inerțială. Cu două excepții, dar ce excepții! Este vorba despre Andon Çerepi și Leko Zavalli, cei ce dau bătălia pentru inima Markelei. În ce-l privește pe brigadierul fermei „Viața Nouă”, un bărbat cu trecere la femei, ba chiar cu o poveste de iubire consumată în anii de facultate (Ema), are toate atuurile pentru a obține premiul cel mare. Doar că stările lui succesive sunt adumbrite de ezitări, de calcule și de planuri condiționate de poziția lui publică. De aici o evoluție crispată, cu sincope și puseuri pasionale, cu un consum erotic deviat în reverii sexuale consumate pe cearșaful patului, în lipsa fizică a trupului jinduit. Mai apoi, are succes, dar se dovedește a fi incapabil să scuture de pe umeri teama, psihoza provocată de riscurile de-a fi surprins în flagrant cu „dușmanca”. Două trăiri contradictorii îl macină – fanatismul dogmei și extazul iubirii: „Sunt un amărât, un spălat pe creier. Ce altceva să fiu când s-a căcat Leko pe mine? Când nu te am pe tine, nu pot să dărâm zidul ce ne desparte, să ignor abisul amețitor care se află între noi” (p. 198). Reproșurile pe care și le face sieși vin tocmai când fusese numit secretar de partid, cu puteri cvasi-discreționare în Rovina: „Mi-au pus o sabie în mână ca să tai capul oamenilor în stânga și-n dreapta. Oricui greșește. Oricui îndrăznește să gândească ce nu trebuie gândit, să iubească ce nu trebuie iubit, oricui iese din tipare. Care, într-un cuvânt, încalcă normele, capitulând în fața presiunii dușmanului intern sau extern” (p. 197). Cel iubit de Markela nu-și dă seama de grozăvia situației în care se află, aburii puterii dându-i aplomb de politruc stupid.
Este de remarcat, înainte de toate, pasionalitatea meridională specifică unui roman ce mizează mult pe patimile sufletului, mereu la limită cu ceea ce, din diverse motive, este cu totul interzis.
Al doilea personaj ce iese din haloul inerțial al narațiunii este Leko Zavalli, prostul satului, om fără educație, în copilărie și adolescență „fratele siamez” al lui Andon. Psihologia lui este una fără arabescuri. Cu un fizic ce-l indică drept perdant, găsește calea spre Markela într-un chip temerar. Merge până acolo încât își înfruntă familia, ba chiar blestemă partidul, asemuindu-l cu o balegă: „Ah, căca-m-aș pe partidul tău, la ce-ți trebuie balega aia, măi amărâtule, când nu vrei binele copilului tău!” (p. 193). Firește, asta îi atrage nu doar dizgrația propriului tată (cel mai mare și devotat comunist al așezării), ci arestarea. Leko este dispus să pună la bătaie totul în contul unei iubiri asimetrice. Știe că Markela îl disprețuiește, dar tocmai asta îi dă forța de a-și depăși condiția, de-a fi cel mai viu și credibil personaj al cărții.
În rest, personajele sunt simple schițe, fără destin sau impuls, plate, refuzând orice contur subtil, ducându-și resemnate în cârcă spuza de insignifianță. Chiar și Markela, în calitate de frumusețe fatală, prezentând riscuri pentru regimul de dictatură din Albania anilor ‘70 ai veacului trecut, este incapabilă să iasă din carapacea de victimă, inhibându-și orice porniri firești, ca să nu mai invocăm eventualele revolte împotriva absurdului. E cuminte, vulnerabilă, previzibilă, docilă și placidă, dar mai înainte de toate e resemnată. Or, frumusețea, cât de răpitoare ar fi aceasta, nu poate suplini caracterul (nu în sens etic, ci ca reflex al egoului). În ce-i privește pe tatăl și mama ei, după ce aflăm că Platon Gajtani este pictor și că ar fi autorul unui portret dedicat lui Enver Hogea (înfățișându-l inconvenabil, cu figură de chinez!), atrăgând dizgrația și, la paritate cu frumusețea Markelei, surghiunul, pur și simplu dispar din ambientul narativ (o eroare de compoziție prozastică cu totul supărătoare).
Citind cartea lui Thanas Medi, mi-a înviat în memorie literatura realismului socialist. Galeria cu personaje vânjoase, cu eroi comuniști, plini de omenie și de înțelepciune, cu muncitori cinstiți și țărani harnici, pe de o parte, iar pe de alta, cu inși dubioși, patibulari, feloni și detracați moral, pe de alta, firește, întruchipând burghezia aflată în putrefacție, ori moșierimea îmbuibată. Doar că timpurile de glorificare a socialismului de la orașe și sate a trecut de multișor. Altul este acum trendul; s-a petrecut o schimbare de polaritate. Ce era respingător odinioară este acum prețuit. În oglindă, șeful fermei „Viața Nouă”, Djevo Kumini, securistul Gafur Bisha, ce fojgăie și-i poartă sâmbetele lui Andoni Çerepi, Pilo Zavalli, comunistul intransigent până la imbecilitate, sunt reevaluați corect politic) și trecuți în categoria personajelor infecte. Sentimentele și impresiile cititorului n-au cum rătăci, evaluarea lui nu are cum fi șovăitoare câtă vreme, sub raport etic, personajele sunt de un maniheism perfect: binele și răul se distribuie compact, fără zone de penumbră și fără degradeuri atitudinale. Spre final, pentru a motiva gestul (totuși, implauzibil) al lui Andon de a-și omorî prin imprudență iubita (moare asfixiată, mâna brigadierului căutând să-i oprească râsul, pentru a nu fi demascați de un personaj ascuns, închipuit), autorul cărții apelează la un truc: bărbatul ce se iubea clandestin și periculos cu o dușmancă a regimului pare atins de schizofrenie. Un dublu al său îl terorizează. Starea de nebunie tot mai evidentă, spaima că Gafur Bisha e gata să-l demaște, ba chiar să-l împuște în frunte cu pistolul din dotare, îi alterează comportamentul. Credem, totuși, că nu într-atâta încât să acopere diegetic gestul crimei prin imprudență.
Există o diferență uriașă între cartea de față și Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba. Din păcate, Markela nu reușește să convingă, chiar dacă povestea de dragoste e țesută pe conturul paradoxal al frumuseții percepute drept un pericol suficient de mare pentru a fi dispus, pe acest temei, exilul. Lipsește aici tocmai ceea ce a înnobilat prima carte, anume accesul la fabulos. Neamul vlahilor, cu tradițiile lor, cu misterul și poezia unei lumi deopotrivă fruste și paradisiace, cu vrăjile și mitologia gata în orice clipă să vindece răul lumii moderne, toate acestea au constituit comoara din Ultimul cuvânt… Markela nu suplinește prin accent tragic ceea ce se dovedește a fi, totuși, o poveste de dragoste dintre o proscrisă și un brigadier de colectivă. Plaiul Bufniței e mult mai plauzibil decât orășelul Rovina, iar Caterina Coleba are o expresivitate cu mult peste ceea ce propune aici Markela Gajtani. După o carte memorabilă, una oarecare.
