Într-un mod întâmplător, în timpul cursului de conversație pe care l-am avut cu câteva grupe de studenți de la Facultatea de Arte Vizuale, s-a lansat la un moment dat și întrebarea cu privire la opțiunile geografice pe care le-ar avea ei în cazul unei posibile relocări cândva în viitorul lor; marea majoritate a lor au ales Italia și mi s-a părut explicabil răspunsul acesta din mai multe puncte de vedere, anume, poate pentru că studiază belle arti, poate pentru că Italia reprezintă tradițional o destinație turistică atractivă, poate pentru că au avut/au profesori de istorie entuziaști și competenți, poate pentru că acolo trăiesc oameni pe care ei îi cunosc – prieteni, membri de familie; nu am cercetat motivul, sincer vorbind, pentru că și în cazul meu Italia este a doua țară favorită (prima este Scoția!!!) pe care îmi face plăcere s-o tot vizitez. Mă las fascinată de efectele turismificării zonelor urbane și rurale, intrate în patrimoniul cultural tangibil prin clădiri și locuri sau situri istorice pe de o parte, cât și în cel intangibil, pe de altă parte, prin colecțiile muzeale, prin dovezile de erudiție și evoluție a civilizației noastre, prin experiențele trecute și prezente ale acestei părți ale Europei, prin practicile cotidiene ale oamenilor de aici – cele culinare mai cu seamă, așa cum le prezintă maestrul bucătar Gino D’Acampo în evadările sale în diferite regiuni din peninsulă (vezi McKercher et al., 2002: 7).
Asemenea studenților mei, mulți scriitori din afara Italiei își relochează personajele în această țară, alegându-le locuri care să le definească intențiile, împrejurimi și împrejurări tipice care să le provoace, să le testeze caracterele, respectiv, să le influențeze sau să le determine acțiunile; de asemenea, acestea devin vectori ai fiziologiei orașului ales de autori, folosindu-se de el ca de o unealtă de pătrundere în țesutul lui social și cultural, în structurile invizibile care susțin urbatectura sa, adică modul său de stimulare a „funcțiunilor multiple ale coeficienților săi (…), de reintegrare a funcțiilor educative, sociale, administrative, productive, comerciale, recreative ale edificiilor publice” (Zevi, 2000: 63).
Topografii distincte
Elementul arhitectural în peisajul italian reușește să stabilească relații personale cu vizitatorii săi, transformându-se, parcă sub ochii acestora, dintr-un fapt de artă într-un fenomen emoțional prin „jocul savant, corect și magnific al volumelor reunite sub lumină” (Le Corbusier, 1971: 79), respectiv, dintr-un spațiu înconjurător într-un adevărat „muzeu participativ”, în care structurii geografice, fizice i se adaugă simboluri, imagini mentale vii, generatoare de noi experiențe (vezi Lynch, 1972: 241). Pentru mulți prozatori, Veneția reprezintă spațiul geografic favorabil unor acumulări experiențiale ale protagoniștilor lor în anumite momente importante în evoluția povestirii, mai cu seamă că popularitatea și particularitatea istorică și culturală a locului confirmă așteptările lor și ale cititorilor, răsplătindu-i cu invitația de a savura acel sentiment de deja vu. Cornelia Everett se oprește în Piața San Marco unde „brusc mii de porumbei s-au ridicat la cer cu un zgomotos fâl-fâllll; ceva îi alarmase. Într-o secundă cerul s-a umplut de bătăi de aripi; unii au coborât imediat; alții au zburat departe, până în lagună și apoi înapoi (…). Am rămas așa în mijlocul pieței San Marco săgetată și transformată, fixând cu privirea Grădinile Raiului” (Walker, 2009: 162), iar Judith Rashleigh (alias Elisabeth Teerline) alege un itinerar mai lung, „peste podul Accademia și de-a lungul închisorilor Dogelui”, oprindu-se „pe o rampă pentru scaune cu rotile, lângă Puntea Suspinelor”, apoi se întoarce „în San Marco exact când bătea il campanile ”, după care o ia „înapoi spre Accademia”, cufundându-se „în păienjenișul străzilor înguste din jurul bisericii San Moise”, plimbându-și privirea „prin vitrinele magazinelor elegante”, impresionată de „lumina care de peste lagună încă dansa în trăsături de penel turcoaz, aerul încă mirosea a alge și a înghețată” (Hilton, 2019: 95).
Chiar narativizate, destinațiile tradiționale ale Veneției, acest „miraj universal sau, mai exact acest loc comun al mirajului (…), unic de la tomurile rigide de istorie documentară până la ghidurile sentimentale” (Manu, 1980:162), reprezintă simboluri culturale motivante pentru personaje, respectiv cititori, datorită semnificației pe care o pot transmite prin prisma istoriei și a oamenilor legați tradițional de aceasta, cum este și clădirea Bibliotecii Marciana, clădire aflată „față în față cu Palatul Dogilor, chiar lângă statuia lui San Teodoro cu balaurul său atât de bizar anatomic. Cândva a existat o spânzurătoare între coloana acestuia și leul vecinului său, San Mar, iar venețienii consideră și în prezent că aduce ghinion să treci printre ei” (Hilton, 2019:: 97), sau prezența unei vechi cafenele, Cafeneaua Florian, „ticsită de turiști înstăriți”, unde „stilul american părea un stigmat” (Walker, 2009: 18).
Flaneuri sau rezidenți
O incursiune în biografia urbanizării unui spațiu implică observarea trăsăturilor și a categoriilor culturale care dau unicitate locului și oamenilor lui și care pot atrage călătorii și localnicii într-o cursă emoțională specială, motivându-le interesul pentru cunoaștere, dezvoltare experiențială și explorare de sine (vezi McKercher et al., 2002: 8), așa cum se întâmplă și cu Adam Strickland, student la Cambridge, aflat în Italia pentru prima dată; pentru el, autorul său a ales o plimbare prin Viareggio, „un oraș impresionant, cu faleza superbă, pe un fundal de hoteluri grandioase: plaja era o fâșie de nisip curată, umbrelele de pe plajele private aveau culori diferite, întinzându-se până departe. Era vârf de sezon și foarte cald, iar locul era plin de viață, cu o adiere clară de bogăție în aer. Femeile erau frumoase, bărbații lor pântecoși și siguri pe ei” (Mills, 2010:.284-5).
Același statut de flaneur (noțiune introdusă de Baudelaire în 1863, dar pusă în circulație mai largă de modernistul Walter Benjamin în anii 1920-30), desemnând categoria de observatori și martori atenți ai spațiului social și cultural al unei comunități, adevărați exploratori ai fiziologiei urbane prin exercițiile lor deliberate, îi este propus și protagonistei lui Tess Gerritsen, Lily Saul, în timpul vizitei sale în Siena; în timp ce ea privea „piațeta, clădirile care se încingeau la soare ca niște cuptoare de piatră”, ea observă cum „un abur auriu a învăluit domurile și acoperișurile cu o umbră ușoară”, pentru ca mai apoi, „făcându-și curaj ca să înfrunte arșița, a pășit afară, intrând în piațetă (…). A mers prin piațetă și a luat-o pe aleea îngustă care ducea spre Via de Fontebranda. Drumul a dus-o către vechiul apeduct al orașului, prin dreptul unor clădiri în care cândva locuiseră meșteșugari medievali și care adăpostiseră apoi abatoare”; urmându-și traseul ales de autoarea ei, „a trecut prin dreptul Sanctuarului și al casei Sfintei Caterina, patroana Sienei, care supraviețuise perioade foarte lungi de vreme fără mâncare, hrănindu-se doar cu Sfânta Cuminecătură”, ca să ajungă „gâfâind pe culmea dealului” unde „a contemplat orașul, cu acoperișurile din țiglă neclare din cauza aburului fierbinte ce se înălța spre cer” (Gerritsen, 2007: 68).
Dacă privim atitudinea, comportamentul și reacțiile personajelor din perspectiva geocriticii, adică a încorporării spațiului delimitativ în evoluția acestora, ajungem la configurarea unor categorii de tipologii sociale specifice, determinate de intersectarea lor cu un anumit mediu fizic care, la rândul lui, generează o anume identitate spațială pentru rezidenții zonelor alese, așa cum suntem convinși să observăm din descrierea (amar-ironică !) a prietenilor sicilieni ai lui Ciro Albanese, care au devenit „mai hotărâți, mai puternici, mai inteligenți. Deja nu mai erau tâlharii aceia care obișnuiau să fure oi și să-i șantajeze pe proprietarii de la moară, primind ani în schimbul unor favoruri. Deveniseră afaceriști americani care reușiseră să-și dezvolte afacerile în fața competitorilor polonezi, italieni, evrei și chinezi. Prin crime și negocieri, aveau afaceri, cluburi de noapte și femei (…). Deveniseră oameni politici”, însă „Sicilia reprezenta adevărata patrie, adevărata mamă, cu măslinii ei, cu soarele puternic, cu mirosul acela de ierburi și pământ fierbinte” (Foulds, 2019: 20).
Prin protagoniștii lor, autorii își invită cititorii să descopere, asemenea călătorului Chateaubriand, elemente din moștenirea culturală a Italiei, cu rafinamentele ei deosebite, fascinante, copleșitoare, „prielnice pentru meditație și visare”, pentru „scufundarea în tine însuți” sub „povara prezentului” (Chateaubriand, 1978: 174); este o invitație irezistibilă care creează adevărate legături emoționale între turistul alocentric și mediul vizitat, experimentat mai ales din motive culturale și de dezvoltare personală (vezi McKercher et al., 2002 : 118).
Referințe
Chateaubriand, François-René, 1978 (1827), Călătorii, București: Editura Sport-Turism (trad. Pan Izverna);
Foulds, Adam, 2019 (2014), În gura lupului, București: RAO Distribuție (trad. GRAAL SOFT);
Gerritsen, Tess, 2007 (2006), Clubul Mefisto, București: RAO International Publishing Company (trad. Gabriel Stoian);
Hilton, L.S., 2019 (2017), Domina, București: Litera (trad. Alina Rogojan);
Le Corbusier, 1971, Bucuriile esențiale, București: Editura Meridiane (trad. Marcel Melicson);
Lynch, Kevin, 1972, What Time Is This Place?, Oxford: MIT Press;
Manu, Emil, 1980, Roza vînturilor. Itinerare culturale, București: Editura Sport-Turism;
McKercher, Bob, du Cross, Hilary, 2002, Cultural Tourism. The Partnership between Tourism and Cultural Heritage Management, Londra: Routledge;
Mills, Mark, 2010 (2007), Misterul grădinii toscane, București: Editura Leda (trad. Viorica Boitor);
Walker, Kathryn, 2009 (2008), Mistere venețiene, București: Tritonic (trad. Iulian Vâlvoiu);
Zevi, Bruno, 2000, Codul anticlasic. Limbajul modern al arhitecturii, București: Editura Paideia, Colecția Spații imaginare (trad. Ana Gabriela Tabacu).
