Poeme de Ioana Tătăruşanu

423 vizualizări
Citiți în 8 de minute
Sunt și altfel de lacrimi,
le spunem mijlocii sau firești,
iar nu rele și pătimașe, seci și îndelungate,
deși le-am cunoscut și pe acestea
în nopțile încinse la mijloc de lumina așchiată 
a dimineții, prima lumină:
rece, ivită prin sticla paharelor 
când numai profesoare navetiste, mărunte și înfrigurate, 
fug să prindă personalul de cinci și măturătorii îți dau ocol complice
până la primul tramvai al zilei. 

Iată-l, a sosit.  

La braț cu aceste întâmplări adevărate privesc orașul:
femei cu șorțuri albe în pragul covrigăriilor
fumând după ce prima tavă de plăcinte a fost scoasă din cuptor,
stropitori care împrospătează răsadurile înrourate
din sensurile giratorii, semafoare pâlpâindu-și luminile,
chioșcuri zgribulite de ziare unde flutură atârnate în cârlige de rufe
pagini de sudoku plouate. 

Privesc orașul și repede mă lepăd de el, 
ocrotită doar de pereții metalici, vâjâitori, 
și câteva ferestre: ba răzuite de adolescenții mânioși, 
ba sărutate de gurile puhave ale celor îndrăgostiți.
cineva+altcineva stă încastrat, ca-ntr-un stomac împuns de harpoane 
al unei balene ucise, pe scaunele și-n pereții navei mamă.	
 
O lacrimă mijlocie se prăbușește pe spetează, 
alunecă sfâșiind numele unei fete,
apoi pic! pe genunchii înveliți în lycra ai femeii cuibărite lângă mine 
unde tremură, la fiecare curbă, lucrările la limba română ale clasei a cincea C. 
Ca să nu tresar, ca să nu fug și să cobor înainte de vreme,
de pildă la stația Păcii, murmur așa:
 
odată ca niciodată, în curtea unui liceu de la oraș,
se înălța o biserică de lemn și-n curtea ei, răsădită cu dediței,
plivită de-un portar mocofan și blând, elevii zumzăiau, pe furiș,
înaintea examenului de treaptă. sau după orele de muncă patriotică
(atunci tovarășele profesoare o zbugheau cu servietele la brâu spre troleu),
fete și băieți făceau cerc în jurul părintelui și el le citea povești
până ultimii copii își scuturau șorțulețele, cravatele, ghiozdanele 
de pudra salcâmilor înfloriți și o porneau, flămânzi, spre case.
erau în curtea școlii și castani, bătrâni și noduroși ca nasul bunicului;
toamna toți băieții dezghiocau de zor, jucau fotbal, râdeau nebunește.
atunci numai fetele, sârguincioasele fetițe, mai ascultau,
ca pe-o icoană vie, nefăcătoare de minuni, vocea părintelui. 

Și într-o zi, aproape de vacanța mare, când soarele dogorea 
ca peste-un câmp de spice răscoapte asupra tuturor, ochii portarului,
mocofani și plictisiți, s-au aninat de-un cotlon din dosul bisericii:  
o fată și-un băiat își treceau palmele peste zidurile înlemnite ale naosului.
le curățau de pânze de păianjen, ai fi zis, eliberând insectele în iarbă;

dar Veronica și Ionel, 1945, 
Pavel și Dana, 1950, vara, după absolvire,
și Marieta, rugăciuni pentru fratele în spital,
Cornel și Lenuța înainte de cununia civilă, casă de piatră și prunci sănătoși!
tovarășei Angela, profesoara mea. La înmormântare;
și Nicu, Grigore, Stelian, Florin, întorși din armată,
Firuța, vara lui 1963, mulțumesc, Doamne, că-s prima din sat care-o terminat școala,
Magdalena și prietenii, într-o nu știu care seară,
Varvara are cei mai frumoși ochi albaștri
și o iubesc, aprilie 1972

și ca să nu tresară, ca să nu fugă, să intre-n clasă înainte de vreme,
tata ivește din buzunarul cămășii creionul chimic
și-i dă mamei ghes: mâna ei sapă șănțulețe în lemnul capelei.
dacă plouă fără vânt, la noapte, insectele bisericii vor bea din ele. 


crizele de tuse ale bărbatului de 40 de ani
încep dimineața, imediat după trezire. spatele se strânge
ca o cutie închisă cu amândouă mâinile, 
dintr-o îmbrățișare. animalele casei au și-nceput 
să-și frece boturile de gleznele stăpânilor,
să frământe în copite pulberea și pulberea să se răsfire,
din cădere, pe șira spinării. 

spatele bărbatului e brazda
plivită din care răsar urmele buruienilor 
smulse de cu seara. țâșnesc vapori de săruri minerale, 
dâre tremurătoare de smog, pietre grele. 
hârșâirea lor când se umflă, se afundă. 

înconjurate de mohor, crucea-pâinii, limbariță,
din tină apucă pâraie curate. 


 
Tango

taxiul galben, la suprapreț, ne-a lăsat
la ușa unui bloc dărăpănat, ușa încropită
din zăbrele și cartoane plastifiate. 

proaspătul meu amic a ciocănit 
cu sfiala gesturilor interzise
și am pătruns în barul întunecat.
mă tot întrebam pe unde 
intră aici lumina? în timp ce 
bărbatul și femeia,
în spatele tejghelei, deschideau
frigidere mai mult goale decât pline,
în timp ce eu mă răsuceam pe taburet 
și din monitorul îmbâcsit muzica țâșnea brici
contrar vitezei unei ore ca aceea.

dansez cu bărbatul din spatele tejghelei
care-mi sărută, la răstimpuri, tâmpla,
secunda când îmi culeg din ochi o lacrimă
cât o boabă de strugure răscopt.

dansez cu tata și bunicul:
unul m-a-nvățat să deschid larg palma
într-a partenerului când ne rotim, celălalt
saltul sub amenințarea pașilor săi;
eu dacă pic sau doar mă poticnesc 
el nu se-oprește și conduce mai departe.

dar corpul meu se strânge,

e un paner cu bunătăți
pe care îl feresc.
deci voi pleca de-aici foarte curând
ștergându-mi tâmpla
cu mâneca hainei.

Ioana Tătărușanu (n. 2001, Iași) este studentă la Facultatea de Litere din București. În liceu, a fost redactor-șef al revistei Alecart. A participat la festivalurile „Poets in Transylvania”, „Festivalul de Literatură de la Timișoara” și „Poezia e la Bistrița”. În prezent este junior editor al revistei Poesis Internațional.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poezie”

În curtea leilor

Mai mult am sperat într-o luptă pe viaţă şi moarte cu trâmbiţe sunând pe metereze nisip