Un conservator stimabil și-o misie imposibilă

Cărțile lui Roger Scruton au harul de-a te disloca dintr-un confort al prejudecăților și al opiniilor îndelung exersate. Ele propun exerciții de dezmeticire. Pentru a fi realizabil un astfel de proiect trebuie să fii disponibil, adică să ai o plasticitate a minții suficient de mare încât gândul să nu zacă într-o leneveală conspirativă. Este vorba despre o anume stare de relaxare a spiritului, nu în sensul unui relativism conjunctural, ci, dimpotrivă, în asumarea fără încrâncenare a ipostazei critice. Cartea lui Czesław Miłosz, Gândirea captivă, nu-și epuizează analiza și sugestiile reflexive imediat ce ieșim din sfera unui regim de dictatură. Din nefericire, gândiri captive înregistrăm chiar și în cele mai funcționale regimuri democratice la inși retractili în fața provocărilor, bine baricadați în dogme, în scenarii fără ferestre de comunicare spre piața liberă a ideilor, prizonieri ai unui confirmation bias protectiv, placentar. A stărui vegetativ în gândire captivă este, iată o figură, un pattern al naturii umane. Din această perspectivă, Foloasele pesimismului și pericolul falsei speranțe, cartea politropicului intelectual britanic, este un brânci. Oarecum bruscați, suntem invitați la un exercițiu speculativ inteligent și convingător. Folosul suprem este tocmai acela de-a fi dispuși să repudiem propria suficiență, mai precis înnămolirea provocată de prizonieratul îndelungat în lagărul minții încântate până la idolatrie de marfa pe stoc acumulată în ani buni de achiziții culturale conforme. O zonă de risc se întinde imediat în proximitatea unui cititor altminteri prudent, decis să-și conserve confortul și să-și menajeze vanitățile, mefient în a fi surprins ambuscat într-un interval al interogațiilor fără arvună dată cumințeniei. Dimpotrivă, zona cu pricina poate constitui un festin pentru cei dispuși la un amplasament în orizontul provocării. Firește, ne situam fără echivoc în cel de-al doilea pluton, al celor dispuși să renunțe la un optimism de complezență, în favoarea unui pesimism bine chibzuit.

În eseul de față, Roger Scruton ne propune spre disecare și luare aminte două atitudini umane de maximă extensie, dar nu provocate de caracteristici de temperament cărora să le fim specifici prin matrice subiectivă. Miza cărții nu este una psihologică. Este vizată rațiunea, ideația în urma căreia adoptăm poziții și asumăm roluri determinate de o ideologie, mai precis de o filosofie de viață. După un avertisment exprimat frugal în Prefață – „atunci când iraționalitatea triumfă o face în numele rațiunii” –, scriitorul și filosoful englez se repliază într-un ancadrament stoic, armură ideală pentru un gânditor conservator, gata să denunțe frivolitățile unei umanități ce-a tras fără istov la carul greu al comportamentelor dictate de iluzii și deșertăciuni, de suferințe și exaltări, în numele unei speranțe insuficient de lucide pentru a concede că „singura îmbunătățire ce ne stă în putință este îmbunătățirea de sine” (impresia că citești un fragment dintr-o scrisoare către Luciliu, trimisă de Seneca acum aproape două mii de ani, este copleșitoare).

Un paseism de substrat, cât să dea o patină de noblețe textului, avertizează asupra investigației și interpretărilor ce urmează să fie înfățișate, apelul inspirat fiind la Evanghelia lui Matei 6:34: „Ajunge zilei răutatea ei”, prin acesta fiind semnalate constrângerile ce ne definesc viața, dincolo de glorioasa chemare la întrecere în numele cuceririi redutei zilei de mâine. Imediat este introdusă tema principală. Este vorba despre un dublet contradictoriu. Pe de o parte, optimistul scrupulos. Acesta, ne lămurește autorul cărții, „ne îmboldește să calculăm costul eșecului, să ne facem o idee despre cazul cel mai rău și să ne asumăm riscuri cu conștiința deplină a ceea ce urmează să se întâmple dacă riscurile nu sunt recompensate” (p. 27).  De fapt, avem de-a face cu un pesimist deghizat. E cel ce-și calibrează bine intențiile în funcție de resurse, gata să evalueze șansele câștigului în cadrul unei realități bine cunoscute, fără a se hazarda sau a licita în lipsa unui depozit de bunuri proprii. Pe de altă parte, optimistul fără scrupule. Acesta ignoră complet un eventual eșec, cantonându-se exclusiv în varianta câștigătoare, anume aceea a celui mai bun caz imaginat, investind totul sub semnul hazardului, în lipsa completă a minimelor marje de siguranță. Un astfel de optimist este aventurierul, ignorând constrângerile de dragul unui libertinaj al acțiunii, conlocuind spațiul real de manevră cu o „irealitate” constituită copios din fantasme și pofte. Cât timp acest transfer de opțiune, câtă vreme luciditatea este amanetată în favoarea unei ficțiuni atracțioase consemnate la nivelul unui ins sau altul vorbim cel mult despre defecte structurale în croirea destinelor personale. Ruina acestora angajează exclusiv pe cei ce le întrupează. Infinit mai grav este atunci când optimismul fără scrupule parazitează mentalul unor lideri, unor conducători de națiuni. Irealitatea în care aceștia se complac produce suferințe imense, catastrofe și măceluri, dând imagine istorică unor episoade traumatice, de nivelul celor care au născut Holocaustul și Gulagul. Lista scurtă a acestora, oferită chiar de Roger Scruton, îi include pe Robespierre, Lenin, Hitler, Mao, Bin Laden, nota comună a acestora fiind aceea că toți ar fi fost stăpâniți de o „intensitate pătimașă”. Nu cred să greșim cu nimic dacă mai adăugăm trei nume, cel puțin la fel de reprezentative precum cele deja citate: Stalin, Ceaușescu și Putin. Marile catastrofe ale modernității (începute cu Revoluția Franceză, reper în privința „irealității” și a optimismului fără scrupule, iar mai apoi aureolate în secolul trecut cu monstruozități patronate de regimuri totalitare) au fost posibile tocmai din cauza lipsei funciare a responsabilității – respingerea de plano a rațiunii practice, în favoarea a ceea ce reprezintă, în viziunea eseistului, „iluziile docile”. Ce le-ar fi produs pe cele din urmă? Nimic altceva decât încrederea oarbă în plăsmuiri născute de minți înhămate la idealuri absolute, drumul spre acestea fiind pavate cu hecatombe. Orice optimist fără scrupule are de purtat cu sine poverile unei psihopatii infatigabile, bine camuflată în delirul de sine al vizionarului.

Marile catastrofe ale modernității (începute cu Revoluția Franceză, reper în privința „irealității” și a optimismului fără scrupule, iar mai apoi aureolate în secolul trecut cu monstruozități patronate de regimuri totalitare) au fost posibile tocmai din cauza lipsei funciare a responsabilității – respingerea de plano a rațiunii practice, în favoarea a ceea ce reprezintă, în viziunea eseistului, „iluziile docile”.

Pentru a limpezi cu totul speculațiile ce l-au îndemnat la o punere în criză a optimismului fără dârlogi, precum și la un apel înspre pesimism, autorul identifică și expune nu mai puțin de șapte rătăciri logice, inadvertențe crase ale judecății umane, cu consecințe istorice evidente, definite ca sofisme. De fiecare dată, optimistul este prins în flagrant datorită unor nesocotințe ce țin de perspective, de scopuri, de metode sau de doctrine. Invariabil, de sub faldurile falselor speranțe se ivesc tragediile. Viciul de construcție uman ce nu permite evitarea lor, ci și mai marea extensie a acestora este incapacitatea optimistului fără scrupule de-a asuma consecințele propriilor politici și iluzii. Fantasma în care este încarcerat îi anulează orice unghi de fugă salvator, eschivele în fața adevărului (tratate într-un capitol distinct) păstrându-l într-o narcoză ce secretă mesajele propagandistice și strategiile de manipulare în masă. Invocându-l pe T. S. Eliot, cel ce spunea într-un vers (reprodus aidoma în două poeme) că „Neamul omenesc nu poate suporta prea multă realitate”, conservatorul pur-sânge Scruton trage concluzia cu privire la o împrejurare nefastă: „preferăm fanteziile înălțătoare faptelor sobre” (p. 184). Tocmai de aceea, o posibilă destructurare a optimismului malefic poate începe numai după ce mugurii unei posibile înțelepciuni sunt vizibili. Un astfel de început, ni se spune fără înconjur, este marcat de o „deschidere a comunității către îndoială și ezitare”. Iată cum un prodigios plan al modernității, cel în care progresul ne-a fost stindard de luptă și de izbânzi, este amendat sever. Suntem invitați, oarecum straniu, să adoptăm cele două „daruri” căzute în desuetudine tocmai din cauza marșului forțat al lumii de azi spre un ideal fără sens. Acestea sunt iertarea și ironia! Prima este posibilă doar la pachet cu ispășirea și căința din partea celui iertat, iar a doua este izbăvitoare din perspectiva trufiei, pentru că deschide spre un sine amendabil în raport cu un Celălalt fără de care, pur și simplu, nimic nu este posibil. Suntem, oare, acum capabili să ne luăm în posesie darurile? Iată o întrebare fără un răspuns măcar predictibil. Sufocați de cele șapte sofisme, optimiștii nu par a credita nimic în afara unui orgoliu fără liman, refuzând astfel orice deschidere înspre înțelepciune. Tocmai de aceea, variantele unui viitor apoteotic, capabil să învingă până și moartea, par mai degrabă coșmaruri, fie că e vorba despre transumanitatea sub forma unor „făpturi” mutante de genul cyborg-ilor, fie de plăsmuirile distopice, aranjamente ale unei imaginare societăți de poimâine ce ne livrează pașapoarte pentru Minunata lume nouă.

Unul dintre sofismele discutate în carte este cel al planificării. Cunoscându-l atât de bine din anii socialismului, nu mă pot stăpâni să nu evoc dezastrul economic la care ne-a adus defunctul Institut de Stat al Planificării, un Serviciu sau un Birou subordonat acestuia existând în toate întreprinderile comunismului multilateral dezvoltat. Dar în tot răul ar putea fi și un bine! Gândiți-vă ce comoară zace în miliardele de Planuri de muncă întocmite pe săptămâni, luni, trimestre și ani, cu termene și cu persoane responsabile. Acestea compun literatura SF a epocii în care ficțiunea a debordat, iar minciuna a născut narațiuni cu ambiții estetice. Este, într-adevăr, „straniu din ce mlaștini izvodesc îngerii spiritul frumuseții”!

Publicată inițial în 2010, în plină psihoză a atacurilor teroriste sub steag islamic, Foloasele pesimismului și pericolul falsei speranțe ajunge și la noi taman la timp pentru a ne brusca dintr-o somnolență intelectuală grevată de evenimente tot mai cumplite, într-un peisaj al lumii ce tocmai pune sub amenințare existența speciei umane pe Pământ. Iată în ce fundătură ne-a adus optimismul fără scrupule. O baie de pesimism mai poate oare salva ceva? Cel mult cioburile unui vas de cristal fake. Totuși, fiecare cititor este liber să asume cantitatea de pesimism de care este capabil. Scruton termină eseul pe un ton conciliant, găsind un loc de manifestare comun tradițiilor și spiritului născocitor, primele constituind fundamentele unei civilizații responsabile, iar cel din urmă propunând un viitor dezirabil. Entuziastul și scepticul pot, iată, conviețui: „orice libertate, bucurie sau afecțiune pe care o putem câștiga pentru noi înșine depinde de cooperarea cu oameni la fel de slabi și de egocentrici ca noi. Pe scurt, se cuvine să înlocuim falsele speranțe cu speranțe adevărate, unitatea cu ironia și răzbunarea cu iertarea” (p. 227). Și uite-așa, tocmai la final, un conservator stimabil ne pune în seamă o misie imposibilă.