E unul din locurile comune ale biografiei lui Cioran faptul că a refuzat toate premiile care i-au fost acordate în Franţa, cu excepţia premiului Rivarol, primit pentru Tratat de descompunere, în 1950. Atitudinea sa radicală, de respingere a oricăror onoruri, i-a intrigat pe contemporani, trezind mirări şi suspiciuni. Zadarnic a tot repetat că i s-a părut nepotrivit ca scrierile în care a înjurat universul să fie recompensate cu premii. Cel mai adesea n-a fost crezut, imputându-i-se că încerca în acest fel să evite lumina reflectoarelor, pentru a nu păţi ca Vintilă Horia. Acesta, în 1960, s-a văzut nevoit să renunţe la premiul Goncourt, cu care fusese recompensat primul său roman scris în franceză, Dumnezeu s-a născut în exil, după ce în presă i s-a dezvăluit trecutul fascist. În anul următor, Cioran refuză premiul ziarului Combat, care îi fusese acordat pentru Istorie şi utopie.
S-a temut cu adevărat Cioran să nu aibă soarta lui Vintilă Horia? Iată o întrebare la care nu putem găsi un răspuns adecvat. Cu siguranţă fusese la curent cu cele întâmplate, chiar dacă interesul său pentru scena literară era redus. În Franţa, premiile literare suscitau în vremea respectivă un interes considerabil, acordarea lor fiind un adevărat eveniment, relatat cu lux de amănunte în presa cotidiană şi însoţit adesea de dezbateri aprige. Nu altfel s-a întâmplat în cazul lui Vintilă Horia: imediat după anunţarea premiului Goncourt, Dumnezeu s-a născut în exil a fost întoarsă pe toate părţile, contestatarii punând la îndoială valoarea cărţii şi talentul autorului. Ca şi cum tărăboiul n-ar fi fost suficient de mare, prin „bunăvoinţa” autorităţilor comuniste din România, a fost pus la dispoziţia presei un dosar cu articolele sale cu accente antisemite şi fascistoide din presa anilor 1937-1941. Scandalul a urcat până la cer, astfel că Vintilă Horia a preferat să renunţe la premiu, anunţând că nu vrea să fie pricină de disensiuni şi nici să aducă prejudicii literelor franceze.
Desigur, prestigiul premiului Goncourt depăşea cu mult pe cel al altor premii literare. Premiul oferit de ziarul Combat nu se putea măsura cu acesta, nici în vizibilitate, nici în gloria literară cu care s-ar fi acoperit cel căruia îi era acordat. E aşadar puţin probabil ca, în cazul în care Cioran ar fi acceptat premiul, să fi avut o soartă comparabilă cu cea a lui Vintilă Horia; mai ales că e exclus ca autorităţile comuniste din România să fi avut vreo clipă intenţia să se fălească cu scrierile sale, aşa cum au vrut să procedeze cu Vintilă Horia (ale cărui necazuri i s-au tras tocmai din pricina refuzului său de a fi prezentat drept un succes al artei socialiste). Dar Cioran era cunoscut drept un ins temător, mereu speriat de perspectiva de a fi expulzat, mai ales că nu deţinea decât un paşaport Nansen, fiind apatrid. Apoi, reuşise cu noua sa carte (ca şi cu Ispita de a exista) să supere autorităţile comuniste, care nu-i puteau ierta referirile ireverenţioase la ţara sa natală. În România era catalogat drept „duşman al poporului”, astfel că ar fi avut toate motivele din lume să nu dorească să atragă prea tare atenţia asupra lui; ceea ce, să recunoaştem, fiind vorba de Cioran, era un lucru destul de dificil…
Doar că lucrurile s-au întâmplat altfel decât ne-am fi aşteptat.
Premiul Combat, acordat de cotidianul cu acelaşi nume, nu era unul oarecare, prestigiul său fiind dat nu doar de faptul că ziarul s-a născut pe baricadele Rezistenţei franceze din anii celui de-Al Doilea Război Mondial, ci şi de componenţa juriului, din care făceau parte nume sonore. Cel care, după mai multe runde de vot, însoţite de dezbateri aprinse, i-a acordat pe 15 februarie 1961 premiul pentru volumul Istorie şi utopie a fost compus din Pierre de Boisdeffre, Alain Bosquet, Michel Butor, Henry Chapier, Max-Pol Fouchet, François Nourissier, Jacques de Ricaumont, Philippe Sénart, Philippe Tesson şi Henry Thomas. Nume cu nimic mai prejos decât cele care compuneau juriul premiului Goncourt.
Acordarea acestui premiu lui Cioran a fost anunţată în ediţia din ziua următoare a ziarului Combat, pe prima pagină, deasupra frontispiciului, cu litere de-o şchioapă, de parcă ar fi fost vorba de un eveniment epocal. Tot în prima pagină, în articolul „Un moraliste impitoyable” (Un moralist necruţător), Alain Bosquet evocă opera şi personalitatea lui Cioran, arătând totodată că „cei zece membri ai juriului, deşi erau la curent cu lipsa de consideraţie a laureatului pentru varieteurile literare, au înţeles să nu ţină cont de discreţia lui Émile-M. Cioran, salutând în acest fel calitatea profundă a operei sale.”
Cioran nu figurează doar pe prima pagină a ediţiei din 16 februarie 1961: în interior, i se consacră o pagină întreagă. Ziarul publică, alături de fragmente consistente din cele patru cărţi ale sale apărute până atunci, o relatare a modului în care a decurs jurizarea la restaurantul „Les Petits Pavés” (cu şase tururi de scrutin, Cioran concurând cu nume ca Jean d’Ormesson, Samuel Beckett sau Pierre Klossowski), dar şi câteva declaraţii ale membrilor juriului cu privire la alegerea lui Cioran. O astfel de publicitate făcută acordării premiului nu putea trece în niciun caz neobservată.
Judecând după expunerea de care a beneficiat în cotidianul Combat (fără să mai punem la socoteală şi alte ziare), Cioran ar fi avut, teoretic, toate şansele să păţească ceva similar lui Vintilă Horia. Cu toate acestea, nu s-a întâmplat nimic. Şi cu siguranţă nu pentru că el a respins premiul: refuzul său nici măcar nu a fost făcut public[1].
Desigur, Cioran nu putea şti dinainte dacă ar fi avut sau nu de suferit în cazul în care accepta premiul. Nu era însă la prima sa carte în Franţa, ca Vintilă Horia. Înainte de Istorie şi utopie, publicase alte trei cărţi, două dintre ele premiate (Tratat de descompunere – premiul Rivarol în 1950 şi Ispita de a exista – premiul Sainte-Beuve în 1957). Nu era, aşadar, vreun necunoscut, pe cale de a păşi în prim-planul scenei literare franceze. În plus, premiul Combat nu era primul pe care îl refuza – renunţase anterior şi la premiul Sainte-Beuve, când încă nu apăruse Vintilă Horia la orizont. Apoi, în toate aceste cazuri (ca şi în cele care vor urma – premiul Roger Nimier în 1977 şi premiul Paul Morand al Academiei Franceze în 1988), deşi Cioran renunţă public la premii (şi implicit, la bani), ele rămân formal acordate.[2]
Desigur, premiul ziarului Combat nu avea prestigiul premiului Goncourt, astfel încât să atragă atenţia întregii Franţe asupra lui Cioran. Dar argumentul că ar fi refuzat toate aceste premii pentru a nu ieși în evidență, de teamă să nu i se dezvăluie „trecutul fascist”, e falacios: faptul de a refuza un premiu nu e de natură să scadă notorietatea celui premiat. Şi, după cum am văzut, răul fusese făcut, expunerea mediatică a premiului dat lui Cioran fiind maximă – iar refuzul său, practic invizibil.
Tinând cont de toate cele de mai sus, înclin să cred că nu avem motive să nu-i dăm credit lui Cioran atunci când notează în caietele sale, în 1961, cu privire la premiile care i-au fost acordate: „Am scris Tratatul de descompunere în care aruncam totul în aer: mi s-a dat un premiu. La fel s-a întâmplat cu Ispita. Acum vor să premieze Istorie și utopie. Refuz, și nu mi se acceptă refuzul. […] Simpla idee că aș putea râvni la glorie mă umilește, mă pierde în propriii mei ochi.”[3] E o poziţie pe care a afirmat-o constant, în diverse formule, dintre care cea mai tranşantă (şi mai memorabilă) este: „Mai bine pe fundul unui canal decât pe un piedestal.”[4]
Dacă am vrea, totuşi, să căutăm o explicaţie pentru ceea ce, din punctul de vedere al omului comun, este cel puţin o ciudăţenie, dacă nu cumva de-a dreptul un moft sau fanfaronadă, ar trebui să acordăm mai multă atenţie acelor fragmente din Caiete în care se referă, aproape obsesiv, la binomul succes/eşec. Sunt rânduri din care reiese cu limpezime că atitudinea sa este izvorâtă din principii morale puternice, la temelia cărora este aşezat adevărul: „Un ins, de îndată ce a reuşit, nu mai prezintă nici un interes. (…) Nici vorbă aici de fascinaţia eşecului pentru sine, ci de acel lucru capital care, în eşec, se dovedeşte a fi esenţa, adevărul unei fiinţe. Atunci e cu adevărat ea însăşi, iar nu în iluzia şi aroganţa reuşitei.”[5] Cioran rămâne, dincolo de posibilele motivaţii meschin-umane pe care i le impută spiritele mai terestre, un autentic „fanatic al abdicării”. Altfel n-ar fi fost capabil să exclame, ironic şi deznădăjduit în acelaşi timp: „Să dispreţuieşti lumea întreagă – şi să accepţi elogiile primului venit!”[6]
[1] Există o relatare a refuzului lui Cioran, în Le Figaro din 17 februarie. Fiind sunat din partea ziarului Combat pentru a fi anunţat cu privire la premiu, Cioran ar fi răspuns că are cincizeci de ani şi că a primit deja mai multe premii, fiind de părere că ar trebui acordat cuiva mai tânăr. Înştiinţat de poziţia lui Cioran, juriul îşi menţine însă decizia.
[2] Pentru istoria pe larg a premiilor primite de Cioran, vezi Alexandru Seres, „Premii şi glorie la Paris” , Familia nr. 6/2017 şi 7-8/2017.
[3] Cioran, Caiete, Bucureşti, Humanitas, 1999, I, p. 71.
[4] Ibidem,III, p. 100. Să consemnăm aici şi faptul că la Liceul Șaguna din Brașov, când elevii l-au aplaudat pe Cioran, care primise premiul Fundațiilor Regale (1934), acesta le-ar fi spus: „În loc de a mă aplauda, ar fi mai bine să cântați Marșul funebru al lui Chopin. E o rușine să fii premiat.” – vezi Ștefan Baciu, „Un profesor de învățământ secundar numit Emil Cioran”, în Pro & contra Emil Cioran. Între idolatrie și pamflet, București, Humanitas, 1998, p. 365.
[5] Ibidem, III, p. 11.
[6] Ibidem, I, p. 176.
