Avem azi o pletoră de poete talentate lansate pe internet și recunoscute apoi și de cultura instituțională. O astfel de autoare este și Artema Burn, pe care o consider – ca simplu consumator de poezie – drept una dintre cele mai talentate poete românce din toate timpurile. Artema Burn a apărut în emulația cenaclurilor online, s-a manifestat fără nici o altă pretenție decît aceea de a se exprima pe sine, fiind remarcată însă de scriitori consacrați precum Ioan Es. Pop și Florentin Sorescu, care sînt responsabili și de apariția volumului ei de versuri cu ochii la steaua Kajam. Cartea s-a născut fără știința autoarei, poemele fiind selectate de Florentin Sorescu dintre cele scrise de aceasta direct pe telefon și postate pe facebook.
Volumul a apărut sub pseudonimul Alexia Ema Burneci, folosit pe un cont de facebook blocat ca urmare a răfuielilor poetice ale intempestivei vîlcence cu diverse tănțici culturale pe care le flagela fără milă, uneori în versuri prea slobode la gură, dintre care Florentin Sorescu a selectat cîteva și pentru această carte. În opinia mea, aceste poezii pe alocuri licențioase sînt punctul slab al volumului, putînd lăsa impresia greșită că autoarea a urmărit o strategie de promovare prin provocări și excese lingvistice (o „radicalizare calculată”, cum o numea Andreea Pop într-o excelentă cronică în „Vatra“), or Artema Burn nici nu știa că va debuta în volum și nu a participat la selecția poemelor.
Partea de rezistență a volumului o dau însă poezii ce-mi evocă simplitatea elegantă a arhitecturii clasice grecești și intensitatea emoțională a tragediilor antice. Artema Burn nu scrie „frumos”, ea emite poezie așa cum noi ceilalți respirăm sau vorbim în proză (ca domnul Jourdain). Versurile ei nu au floricele, epitete, ci sînt o cameră de filmare plimbată de-a lungul unei stări de spirit pe care o traduce în cuvinte. Tema recurentă a poemelor e raportarea la fostul soț și iubit pierdut în condiții tragice. „fă cumva / și strînge-mă în brațe / roagă-l pe dumnezeu / să deschidă cerul / înduplecă-l te rog / spune-i că n-ai mai apucat / să plătești ultima factură / … / și nici să-ți termini berea. // păcălește-l dacă se poate / a trecut prea mult timp / de cînd clopotele anunțau orașul / în dimineața aceea urîtă și rece / că între noi s-a sfîrșit”.
Prin decantarea și transsubstanțierea suferinței în poezie, Artema Burn face parte dintr-o întreagă falangă de poeți pe care i-aș pune sub semnul autenticității de inspirație biografică. „nici anul acesta / nu m-ai invitat de ziua ta / și totuși voi venit îmbrăcată obișnuit / cu mici riduri apărute chiar / în dimineața asta // intru în piața de flori / și cumpăr un trandafir negru // nu-i tăiați spinii doamnă / lăsați-l să se apere de mîna mea / îl voi duce în cimitirul trandafirilor // acolo unde / fiecare trandafir are un mormînt / sau fiecare mormînt are / un trandafir // tăcerile se amestecă cu toate / tăcerile // singurul loc / unde mi se face milă de mine / și nu-ți pot spune cum aș vrea / că am învins / nici măcar nu știu ce trebuie să învingă / un învingător.“
Autoarea își asumă conștient statutul de artistă a tragediei: „mi se spune Frida // cînd trec pe stradă / absolut dar absolut toți / întorc capul după mine // nu ca după o femeie frumoasă / deși încă mai sînt o femeie frumoasă / ci ca după o mare tragedie“.
Pe lîngă raportarea la omul iubit și pierdut, Artema Burn mai tratează recurent, într-o notă foarte personală, și alte teme de interes cultural general, cum ar fi feminismul sau scrisul. „mă dau feministă / am sentimente puternice / de cînd mi-ai dat add pe facebook / … / abia m-am desprins de genunchiul iresponsabilului / porcului nemernicului jegosului / mi-a desfăcut picioarele ca pe o agendă / în care îmi notasem cîteva nume nesemnificative.“ Sau: „gata cu feminismul / e o invazie de turturele / care confundă lacrima unui falus / cu o promisiune pe viață / vaginul cu icoana maicii domnului / în dimineața asta s-a întîmplat o minune / m-am trezit de o virilitate atroce // mărturisesc / adică dau puțin din casă / plînsul nostru este exersat / uite pocnește din degete și brusc / vei vedea cîtă durere e în ochii mei / pot zice o poveste despre care / mama ta ar spune săraca fată / n-a avut noroc în dragoste / mai greu ar fi cu tac-tu care s-a prins / cum stă șmecheria cu femeile / hai nu încerca să mă strîngi în brațe // ești liber / să nu răspunzi minciunii / cu alte minciuni“ Ori: „mami / feminismul înseamnă să lupți contra băieților? //… // feminismul / este o credință apoi o luptă / lupta pentru strigătul de învingător al copilului / cînd iese dintre coapse // feminismul este atunci / cînd merg să duc tatălui tău un trandafir la mormînt / deschid o bere și-i spun că iubesc un alt bărbat / și zîmbesc odată cu el de dincolo de pămînt // dar mai ales e feminism / cînd tu ai ales ieri căciulița tricotată de mine / și știu precis că am învins“
La fel de tranșantă – și revigorantă – este și raportarea ei la scris, Artema Burn anunțîndu-ne că „e poezie cînd vor mușchii mei / mai ales acum / cînd scriu plictisită lîngă fie-mea / și cînd mă abțin să nu mă înfig în părul ei / cînd roade ultimul creion din casă / și mai ales cînd / stă de-un ceas să copieze enunțul / unei probleme de matematică // e poezie cînd vor mușchii mei / mai ales că mi-au dat like / cîțiva poeți foarte buni / de care mărturisesc că mă doare la bască / … / desigur că sînt poetă / uitați-vă cum am aranjat frumos / fiecare vers extras din țeastă / cu ușurința unui condamnat la scris / țintuită pe scaunul din bucătărie / și înjurînd în gînd clipa în care / tati și mami și-au tras-o“.
Sînt sigur că Artema Burn va publica și alte cărți, că va scrie mereu poezie cu o splendidă dezinvoltură, „cum vor mușchii ei“, dar cred că acest volum nu trebuie ratat, mai ales de către consumatorii genuini de poezie.
