/

Ceaușescu după Ceaușescu

Fiecare avem în custodie un Ceaușescu al nostru, pe care-l purtăm, mai mult sau mai puțin comod, vinovat sau nu, într-o conștiință deloc relaxată, mai ales dacă am trăit cel puțin douăzeci și cinci de ani în epoca ce constituie miza temporală a masivului op.

650 vizualizări
Citiți în 17 de minute
Lavinia Betea, Ceaușescu și epoca sa, Editura Corint, București, 2021, 826 pag.

Sunt suficiente, oare, trei decenii de la despărțirea de comunism (ca regim politic discreționar) pentru a reuși o abordare istorică, o analiză a lui Nicolae Ceaușescu, de la naștere până la moarte, evitând pasiuni, patimi, partizanate? Istoria ultra-recentă este un tip de exegeză minată de pericole și riscuri. Asta pentru că trecutul nu este încă cu adevărat trecut, pentru că viața noastră interferează cu protagoniștii evenimentelor, ba chiar memoria cititorului este prezentă, pagină cu pagină, tulburând, ca atitudine și percepții, un discurs narativ suspectat de parti-pris-uri. Zona este fierbinte, comportamentele de-acum condiționează reacțiile de astăzi, traumele nu s-au vindecat, frustrările sunt imense, mai ales că după Ceaușescu lucrurile n-au mers deloc așa cum ne-am fi așteptat, drept pentru care nostalgicii au muniție din belșug. Astfel de abordări, lipsite total de avantajul distanțării în timp, operează adesea cu viziuni extreme – fie eroizează, fie blestemă! Având la activ mai multe cărți despre comunism și artizanii lui de prim rang, autoarea are maturitatea necesară, dar și prestigiul asigurat de cercetări laborioase pentru a evita un astfel de derapaj. Nu în ultimul rând, cartea de față ne supune pe noi, cititorii, unui examen psihologic redutabil, indicându-ne măsura în care suntem pregătiți pentru un text detașat de orice idolatrie sau execuții sumare. Fiecare avem în custodie un Ceaușescu al nostru, pe care-l purtăm, mai mult sau mai puțin comod, vinovat sau nu, într-o conștiință deloc relaxată, mai ales dacă am trăit cel puțin douăzeci și cinci de ani în epoca ce constituie miza temporală a masivului op. Poate unii nici nu știm că-l avem, că ne con-locuiește în ciuda inconfortului nutrit.

Pentru a putea fi înțeles, Ceaușescu este continuu așezat într-un context social și politic, astfel încât, chiar dacă unghiul de abordare este unul istoricist, personajul central nu este redat printr-o biografie reducționistă, cu ținte rezumate la un destin strict individualizat. Lavinia Betea are ambiția de-a face o istorie a comunismului românesc, în conexiune cu regimurile de același tip din URSS și statele arondate ideologic Moscovei, precum și în conexiune cu istoria României din ultimii o sută de ani. Ceea ce rezultă este un tablou complex, o punere în ecuație a personajului în cauză suficient de amplă pentru a avea plăcerea unei lecturi fluente, garnisită cu extrem de multe informații în baza cărora comentariile, punctele de vedere și judecățile de valoare au un blindaj argumentativ foarte solid, dar și o oarecare detașare ușor ironică, aflată totdeauna doar în posesia celor pe deplin lămuriți cu ceea ce au de spus. Astfel devine perceptibil și bine asamblat logic un dictator cu o viață extrem de bine camuflată, mistificată, transformată în hagiografie, aparent aflată sub fatalitatea unei aberații, a impresiei că Spiritul Absolut și-a permis o clipă de zburdălnicie, un scenariu pseudo-ludic, mai bine zis o nerușinată punere în ipostază de umilire a unui alt popor ales pentru a suporta aproape 25 de ani expresionismul unei existențe schizoide, adulând până la venerare ceva ce-i inducea o suferință colectivă la limită cu animalitatea. Pentru că aproape o jumătate de veac, pentru noi minciuna nu a fost o categorie etică, ci o constantă de personalitate. Iar motoarele minciunii, chiar dacă nu mai sunt la fel de bine turate, au și-acum suficient combustibil pentru a mai lucra cu suficient aplomb în umbra minciunii de sine.

Lectura este una captivantă, dar asta nu numai datorită talentului stilistic, harului narativ al autoarei, ci și în baza surselor, a izvoarelor ce alimentează „povestea”. Firește, arhivele sunt pivotul, dar ingredientele ce dau savoare, mă rog, condimentele ce fac atât de gustos „firul epic” sunt constituite de strădaniile Laviniei Betea materializate în discuții cu figuri de prim-plan sau de fundal, cu persoanele din anturajul de contact al familiei Ceaușescu. Mărturiile și amintirile unora precum Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Ștefan Andrei, pentru a da numai câteva trimiteri de rezonanță, apoi volumele publicate de Silviu Curticeanu, Gheorghe Apostol, Mihaela Ceaușescu, Ion Coman, Ion Ioniță, Dumitru Popescu, Ion Pleșiță etc., vin și completează materialul documentar, îi dau o undă de prezență, de autentic și preauman. Lumea respectivă se colorează, capătă adâncime psihologică, ba chiar asumă elemente specifice artei dramatice, cu puneri în scenă uneori bine ticluite, capabile, în baza sincerităților coregrafiate abil, să stingă vinovății și să devieze spre neant complicități. De altminteri, toți merităm iertare și iubire, câtă vreme, vorba lui Nenea Iancu pusă în gura lui Cațavencu, toți suntem români, mai mult sau mai puțin onești! O uluitoare dialectică transpare din mai fiecare pagină, o anume elasticitate a intervalului etic, un relativism de substanță în ceea ce privește normele, valorile și principiile morale, o dexteritate fulminantă în privința compromisului, ceea ce are ca finalitate suspendarea sine die a ceea ce înțelegem îndeobște prin conștiință ca produs de sinteză al psihologiei umane. Asistăm, de fapt, la un carnaval politic, fiecare mască neantizând instant ideea de responsabilitate, jonglând temerar cu instrumentarul fabulos al amăgirii ca prostire. În baza tuturor acestor premise, „inflexibilitatea și voluntarismul lui Ceaușescu vor rodi nefast într-un final” (p.351), punctează Lavinia Betea, exact în momentul de zenit al celui mult prea infatuat pentru a mai ține cont de mârâielile etern cârcotașei realități.

Lavinia Betea utilizează din plin un anume farmec feminin, acea sensibilitate rafinată și o oarecare empatie, inducând adesea senzația unei relații de ușoară complicitate cu personajele cărților ei. Fenomenul este mai pregnant în Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist (Curtea Veche, 2011), o excepțională monografie, produsă după aceeași rețetă (documentare laborioasă, mărturii obținute prin strădanii fără istov, fundal istoric, personaje fin sculptate într-o pastă epică având virtuți literare). Și în cazul cărții Ceaușescu și epoca sa ni se întinde același fel de cursă. Crezi că autoarea e îngăduitoare, că e dispusă la un modus vivendi bazat pe cristicul îndemn la iertare. Nimic mai înșelător! Lama analizei este cu totul necruțătoare, interpretările și concluziile nu fac niciun milimetru rabat de la obligațiile unui istoric, în buna tradiție a lui Tacitus. Obiectivitatea nu face blat cu bunătatea decorativă, iar prezumtiva slăbiciune nu e decât o amăgire, afectând cel mult spiritele mizericordioase. Fără ezitări sau eventuale puncte de îndoială, raportul dintre afectivitate și rațiune este balansat corect înspre cel de-al doilea reper.

Ce fel de personaj ne livrează Lavinia Betea? În ce măsură omul-real se regăsește în acest Ceaușescu, întâlnit și propus la 31 de ani de la moartea celui trăitor în carne și oase? Dar mai ales în ce măsură acest Ceaușescu este și cel pe care îl dorim, îl acceptăm? Pentru că este vorba și despre o chestiune cât se poate de particulară, anume aceea de a-l accepta sau nu, dincolo de argumente și dovezi, de documente arhivate și de consemnări, atâta vreme cât suntem implicați și noi în povestea lui, prin chiar viața consumată în comunism. Din acest punct de vedere, autoarea ne poate fi sau nu simpatică, o putem prezuma drept competentă sau, dimpotrivă, îi putem repudia perspectiva de analiză, sfidând pur și simplu adevărul istoric în favoarea unor trăiri tulburi, pur pasionale. Îl putem prefera pe acel Ceaușescu, de până în anul 1971, capabil să ne seducă, să ne îndoape cu speranțe și să ne dedulcească la un sentiment patriotic înălțător, liderul obraznic față de sovietici, lingușit de Statele Unite și dispus să medieze (cu succes!) conflicte ireconciliabile, adică acel Ceaușescu ce apărea în august 1968 pe coperta revistei Paris Match, sub „brandul” Napoleonului din Carpați. Un Ceaușescu aflat în posesia unor calități suficiente („memoria, curajul, istețimea și acea capacitate extraordinară a inteligenței relaționale de a dispune de semeni”) pentru a fi admis, conform lui Dumitru Popescu, ca „student la Academia Inteligenței Universale”. Or, dimpotrivă, să-l păstrăm în memoria subiectivă drept cel ce ne-a otrăvit viața, ne-a terorizat existența banală, de fiecare zi, obligându-ne să experimentăm forme voluptoase de ură („românii l-au urât mai tare ca moartea” spune autoarea), să acceptăm supraviețuirea drept standard de normalitate și să visăm la ce va fi după el ca la binecuvântarea celestă. Cel de-al doilea, este desenat în acvaforte, tocmai pentru că sentimentele negative au o strălucire aparte, o imensă capacitate de-a influența, ba chiar de-a fanatiza. Un lider comunist, așadar, hrănit crapulos din cultul personalității, construit fărâmă cu fărâmă prin contribuția mai mult decât generoasă a fiecărui român, la început poate dintr-un răsfăț chior, dar mai apoi expresia unor lașități și neputințe fără leac. Un Ceaușescu hibrid, scindat, antinomic, contradictoriu, aproape imposibil de asumat integral, dar digerabil, după meniul preferat. Care este punctul găsit de Lavinia Betea, astfel încât cei doi Ceaușești – cel ascensional, respectiv cel descendent până la un raport alterat cu realitatea – să fie compatibili într-o grilă reflexivă? Acolo unde ne-am aștepta, probabil, cel mai puțin, tocmai pentru că starea respectivă este specifică unei copilării răsfățate deopotrivă de inocență și de iresponsabilitate. O transmutare în lumea himerelor, ni se spune, ar fi decis metamorfoza unui Ceaușescu după Ceaușescu: „Ceaușescu visa miracole cu ochii deschiși. De altfel, la fel cum Făt-frumos creștea într-o zi cât alții într-o lună și într-un an cât alții în șapte, liderul a stabilit că, din 1971, țara va trece într-o nouă etapă: societatea socialistă multilateral dezvoltată” (p. 416). Himera i-a fost trambulina spre dezastrul ce urma să se producă, acea catastrofă pe care o încearcă toți bovaricii, când faptele sunt decuplate de la rațiune, iar discernământul critic e anihilat datorită vanității cu accent megaloman. Lângă zidul unității militare din Târgoviște s-a învelit în lințoliul meritat, dulce ca mierea i-a fost roiul de gloanțe al patriei, pentru că numai la români poate fi atât de sordid sfârșitul unui despot.

Refuzând să ne mângâie orgoliile ori să ne mustre stupiditatea, Laviniei Betea i-a rămas o singură șansă. Să ne propună, pur și simplu, o carte onestă. Nu e puțin lucru, ba e chiar o raritate. E puțin probabil ca, în viitor, cele spuse aici despre N. Ceaușescu, după epoca sa, să sufere modificări importante. Cel mult nuanțări, informații în plus, nicidecum revelații.

Florin Ardelean (n. 1958) – scriitor, eseist, specialist în teoria comunicării (mass-media). Redactor al revistei „Familia” (1990-2001), colaborator al revistelor „Familia” („Cronica ideilor”), „România literară” și „Arca”. Cărți de literatură publicate (proză scurtă și roman): „Schițe erotice” – 2007; „Povestiri de duminica” – 2010; „Folie à trois (I) – 2012; Folie à trois (II) – 2015; Folie à trois (III) – 2018. Cărți de eseu și istorie culturală: „Seducția. Voluptate, cruzime și amăgire” – 2017; „Istoria presei culturale din Oradea. Studii” (I) – 2019. Cărți de istoria presei și foiletonistică: „Dogmă și opinie” – 2007; „Jurnalism și tranziție” – 2007; „Insectar” I și II – 2008.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cronica ideilor”

Un eșec stânjenitor

După ce postumitatea lui Iosif Vulcan a fost îmbogățită cu volume de exegeză privindu-i opera literară,