/

Doliu și cugetări
(Dorina Ienciu)

Pasul al doilea e făcut însă alături, căci Dorina trece la lirice cugetătoare și se pune pe gnomice, filosofînd cum poate.

497 vizualizări
Citiți în 9 de minute

Ce informații s-au putut găsi despre Dorina Ienciu au fost strînse și sistematizate de Mircea Opriță într-un portret din suita de „utopiști uitați” publicată pe site-ul SRSFF (Societatea Română de Science Fiction și Fantasy) în 2010. Lucrul fiind făcut, reproduc doar cîteva date din schița biografică făcută de Opriță Dorinei (și-n care obiectul comentariilor îl reprezintă, de fapt, romanul acesteia – Cataclismul anului 2000, apărut în 1940 la Editura Pavel Suru din București –, pe care Opriță-l judecă destul de aspru). Dorina s-a născut (Victoria Borșan o chema înainte de măritiș) la 14 aug. 1887, în Bratca, jud. Bihor (Opriță nu știe cînd a murit, dar Florin Manolescu[1] precizează că în 1979, la Huningue, Franța). A fost o vreme profesoară prin Banat (a și colaborat cu niște reviste bănățene), iar apoi s-a mutat la București, soțul ei devenind inspector general în Ministerul Cultelor. Funcția – și poate și altele – le-a adus tuturor din familie (din 1945) ani grei de închisoare; soțul moare la Aiud, iar fiul lor se sinucide după eliberarea de la Gherla. A făcut și Dorina închisoare, dar în 1960 reușește să migreze în Franța. Publică în exil trei cărți de versuri: Aripi de lumină, rime și poeme în proză, Madrid, 1963 (colecția „Dacoromania”), Versuri (Editura Ioan Cupșa, Paris, 1972) și Poezii (Editura Ioan Cupșa, Paris, 1979). Pe ultimele două, menționate de Florin Manolescu, n-am reușit, din păcate, să le văd (deocamdată?), așa încît comentariul de față trebuie considerat unul strict provizoriu și cu grav handicap.

Poemele din Aripi de lumină sînt despărțite în două – o secvență de rime și una de poeme în proză –, dar nu știu de ce (în prima secvență sînt cîteva poeme cu rimă, ce-i drept, dar și poeme în vers liber; în a doua, toate-s în vers liber; poate Dorina va fi crezut versul alb mai aproape de proză decît de versuri; dacă nu cumva le-a delimitat pentru că primele-s mai simțitoare iar ultimele mai cugetătoare) – și închinate „în memoria fiului meu Codru”. Biografia atît de chinuită a Dorinei nu prea răzbate în poeme, afară de cîteva excepții, cum e cazul bocetului din Fiului meu în care e decantată durerea de mamă: „Tu anafură cu miez de lumină,/ Taină, arhaic, din trupu-mi te-ai frînt,/ O clipă veacul s’a oprit în surdină,/ O clipă Domnul a umblat pe pămînt.//…// O, groapa asta de galben lut!/ În groapa asta cum de-a încăput/ Atîta lumină, nădejde și vis/ Din ochii pe care moartea i-a’nchis?/ Spune-mi, Tu, Doamne!”. Cel puțin aici (nu știu dacă și-n celelalte volume), discreția cenzurează confesiunea și Dorina își sublimează durerea în elegii aproape lipsite de orice referențialitate biografică. Rana din suflet e vie, dar Dorina nu procedează la bocete și vaiete. Durerea se apropie mai degrabă de un vocabular iluminat (Dorina e o creștină, deși nu cu multe temeneli) decît de unul strict jelos și doliul devine rugăciune: „Plec,/ Cu fumul, cu nourii/ Prin stele te caut,/ Cu tril de flaut,/ Cu tunet de orgă…/ Oare te găsesc martir,/ Frînt cum te-am pus în cimitir?/ Ori te găsesc printre sfinți,/ Printre străbuni și părinți?” etc. (Aripi de lumină). Cu suferința atît de sublimată, Dorina se identifică unei mucenițe care-și jertfește idealitatea sub talpa murdară a lumii: „Fecundă să răsar/ Și albă/ din negrele ogoare,/ floare a fericirii/ și umilită să m’aștern/ sub tălpile cu puroi/ ale omenirii” (Mucenica). Stări de jertfă parcurge Dorina, încredințată că menirea ei e lecuirea rănilor și durerilor: „Dar știu că mie-mi cere/ Pămîntul/ Cu sînge să-l vindec…/ Să-i jur jurămîntul./ Cum să alerg să-i leg rănile?” etc. (Cu privirea ta de azur). Între jertfelnice și pioase se mișcă acul empatiei, ambele contribuind la o febră de iluminare: „Să-i iau degetele pe rînd să le sărut/ Și sărutîndu-le voi simți deodată/ În mine-divinitatea închegată/ Și cu heruvimii, melodii vor cînta/ Degetele tale materne/ Strînse cum le țin într’ale mele,/ Ca între foi de biblii…” (Utrenie). Imaginația, din păcate, e doar la primul nivel și mai toate invocatele se poartă omenește, personificate spontan: „Luceafărul m’a pătruns/ Sfios/ Printr’un ochi/ Luminos./ A grăit lumina/ Soră cu veșnicia./ Cuvintele, ca lacrima,/ Inima mi-o mîngîiau” etc. (De ziua Arhanghelului). De urcușul pe Golgota se pregătește Dorina, cu umilință și fervoare deodată: „Umilită să fac spre Golgota/ Întîiul pas./ Fă Doamne lumină în sufletul meu!” (Rugă). Întîiul pas e cel din secțiunea de rime.

Pasul al doilea e făcut însă alături, căci Dorina trece la lirice cugetătoare și se pune pe gnomice, filosofînd cum poate: „Viitorul nu-l putem pătrunde,/ Iar trecutul/ Se reduce la simplitatea umbrei./ Prezentul/ E un zid infinit de subțire,/ Infinit de înalt și adînc;/ El se interpune totuși/ Dur și obscur/ Între a fost și va fi.” (Viitorul nu-l putem pătrunde). Sentențele ei sînt, firește, naive, dar destul de înverșunate: „Manivela destinului/ E lăsată la voia întîmplării;/ Hazardul/ Cu mască de paiață ne sfidează,/ Hohotindu-ne în față./ Rînduiala nu-i în mîinile noastre” etc. (Manivela destinului). Cînd febra de reflecții o mai slăbește, scrie delicate peisaje convertite în stilul gîndiriștilor: „Ziua/ Ca o sacerdotă/ Cu degetele-i de safir/ Ridica din potir/ Ostia aprinsă a soarelui/ Și se cumineca” (Pe altarul din spuma ceții de dimineață). Din păcate, sentențiozitățile n-o prea slăbesc și ele dau în moralisme abrupte, cu fond creștin: „Prin cultura inimii/ Se va stabili armonia/ Între popoare” etc. (Prin cultura inimii). Mici predici ține Dorina în loc să contureze – cum ar putea, căci se vede – peisagii sacramentalizate.


[1] În Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989. Scriitori, reviste, instituții, organizații, Ediția a doua, revizuită și adăugită, Editura Compania, București, 2010, p. 401.

Alexandru Cistelecan este considerat de mai mulți critici literari și editorialiști unul dintre cei mai importanți și influenți critici literari români contemporani, fiind acreditat drept unul dintre cei mai buni și mai rafinați critici de poezie ai României.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Rubrici”

O antologie de laureat

Colecția ,,Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie MIHAI EMINESCU” a editurii Rocart se întregește cu

Poezii pentru copii

După majoritatea standardelor aplicabile în prezent, poeziile Elenei Farago le-ar putea părea un veritabil carnagiu adepților