Giorgio Ghiotti (Roma, 1994) este licenţiat în Litere la Universitatea La Sapienza din Roma și colaborează cu ziarele L’Unità și Nuovi Argomenti. A debutat cu colecția de povestiri Dumnezeu juca fotbal (nottetempo 2013). A publicat proză scurtă, colecții de poezie, romane și eseuri. Cărțile sale de poezie sunt Extincția bărbatului copil (Perrone 2015, prefață de Vivian Lamarque), Orașul care te locuiește (Empirìa 2017, prefață de Biancamaria Frabotta), Alfabetul primitiv (Perrone 2020, prefață de Chiara Valerio ) și Calea simplă (Ensemble 2020). Ultima sa carte de ficțiune este Ochii goi ai sfinților (Hacca 2019), cartea care confirmă talentul literar al tânărului Giorgio Ghiotti. Douăsprezece povești puternice și corozive, care narează despre vieți afectate, dezamăgite, îndrăgostite, iertate. Uneori avem impresia că privim scena unui teatru: mizanscena unei camere lăsată goală, sau a unei clădiri prea înalte, sau doar a unui scaun care servește ca fundal. (D.M.)
Zeul celei mai înalte perfecțiuni
nu-și roade unghiile ca tine
nu doarme, ca un puști, dezbrăcat lângă
bărbații cu mâini dure
ci și el ca acei bărbați stă la rând
pentru a-ți mângâia fața care te-a zămislit.
*
Nebănuit te zgâiai spre cer ca apoi să revii
la mine cu ochii plini de nori. Nu aveam altitudinea
sărutului, silabele potrivite.
[din „Estinzione dell’uomo bambino”
(Extincția bărbatului copil), Perrone, 2015]
Am pe chip o moștenire mai puternică
decât golul pe care l-aș putea plăsmui eu,
eu în întregul meu, subiect unic
monadă de carne. Se regăsesc strămoșii
în tăietura ochilor, în nasul
pe care nu-l plac, în buza pe care o observ
și admir de parcă ar fi a altuia.
Fiecare dezmeticire stă sub semnul tatălui,
similaritate acceptată per contrarium
încă din 1994, revoluția planetei
nu a oamenilor, din moment ce oamenii
sunt eu singur, mereu oprit
în același punct.
*
Eu te uit și te elimin
stea de carbon, corp sfărâmat
îți dăruiesc moartea îți sap groapa
te vopsesc în negru pentru a nu mai
vedea această vastă inocență
care mi-a fost luată, eu nu mai
vreau să încerc minunea mundană
a speciei dacă vițelul nu va mai prinde
luna decembrie, gingășia somnului meu
privegherea ta disperată, eu nu te voi mai
chema pe nume din soclul
copilăriei noastre, prietenă a refugiului
și a apei.
*
În materiale simple va fi descompusă
amintirea, până când totul va tinde spre o formă
și va fi doar a sa, sunt sigur, chiar și
spațiul nelocuit, chiar și timpul
netrăit, totul cuprins
între curba nasului și șuvița cârlionțată.
*
Cripta bazilicii Santa Cecilia, Roma
Îmi doream măcar o insulă de pace
un întreg continent
sau doar o cameră comună – puțină lumină
să atingă linia fină a cefei și enigma ei.
Voiam legi care să învețe cuvintele
să spună că nu se poate spune totul
din cauza lipsei imaginației sau doar pentru a
nu risipi ceea ce este zăvorât într-un secret.
*
Până aici viețile noastre vor fi făcut istorie
iar după vor fi lăsat o urmă
pentru a înșireta dintr-o parte și din cealaltă
rănile acestui tărâm al nostru
complet necunoscut.
[din „La città che ti abita”
(Orașul care te locuiește), Empirìa, 2017]
În felul ăsta – gândindu-mă la tine –
va fi mereu duminică,
o grevă a îngerilor
porturi fără cheiuri.
Plutește în ochi
o fericită melancolie
care nici în zilele de miercuri și nici în cele de sâmbătă
nu va cunoaște – zile amărâte
fără minuni. Se va întâmpla în prima
sau în a patra a lunii, casa
festivă va fi invadată de toți cei
treizeci de câini ai paradisului –
Sunt cele mai bune – fiarele – în comparație cu îngerii –
practică îndurarea chiar și-n
radioasele duminici de noiembrie.
[din „Alfabeto primitivo”
(Alfabetul primitiv), Perrone 2020]
Se vorbea despre asta: a crește
din momente incandescente
și averse novice de sărutări,
răul tău revărsat pe seară
prin obscene caiete cu pătrățele.
Două sau trei iubiri cu totul,
imaginate, crezând că
improbabilul va dura.
Despre prieteni siguri, case
printre blocuri scunde, ceruri
depopulate duminica.
Vom avea parte, se spunea, de o moarte
timpurie. Era o bucurie subtilă
ca după ploaie
în aer mirosul unei lumi
viitoare, poate nesigură,
dar puternică, reflectată. Încuiate
inimă și corp, la un loc.
În schimb, suntem confuzi.
*
Pur și simplu mi-ar plăcea doar calea
cuvântului și prietenii dragi
mie pentru totdeauna aproape
în această ciudată eternitate
împotriva curentului, poezia,
credincioasă, străină de rău,
limba ce docilă și dulce
conduce printre vilele
publice din Roma în seri
calde. Anemic, îmi doresc evadarea
eliberatoare inoxidabilă prezentă,
care să nu fie un servil adio
ci un cuvânt oarecare, puternic,
ca un salut care nu minte.
*
E seară acum și cu toate astea lipsește
întâlnirea vesperală cu mine însumi,
cu mine care mă întrebam oare ce face
sau dacă mâine va scrie sau va lenevi în pat
până târziu, dacă mă va suna să-mi spună
că a mai descoperit încă un poet, mirându-se
că eu nu-l cunosc, cadou ce trebuie să fie primit
cât mai curând, se jură, iar eu
mă simt vinovat pentru că tinerețe, se știe,
și bani puțini, și răul, pe care fiecare îl plătește
cum poate, în cote eșalonate.
[din La via semplice
(„Calea simplă”), Ensemble 2020]
Traducere și note de Daniela Mărculeţ
