Áfra János (n. 1987, Sântgheorghe/Beșermeni) este autorul volumelor de poeme Glaukóma (Glaucom, 2012), Két akarat (Dualitate, 2015), Rítus (Rit, 2017) și Termékeny félreértés/Productive Misreadings (Interpretări eronate productive, în colaborare cu artista vizuală Szegedi-Varga Zsuzsanna, 2020), plachete cu care a atras mai multe premii importante oferite tinerilor poeți din Ungaria. Áfra este, de asemenea, redactor-șef al platformei culturale KULTer.hu, respectiv redactor al revistei literare Alföld. Traducerile de față fac parte din antologia tinerilor poeți din Ungaria, în pregătire la Casa de Editură Max Blecher. (M.T.)
Ultima grădină
Az utolsó kert
Așa începe: cu broaște agitate
căzând la picioarele tale în grindină,
ele așteaptă să-ți crești crengi deasupra lor,
dar tu îți întinzi brațele și te-nrădăcinezi.
Așa începe: cu gropi de un metru
dezechilibrând lucrurile, ți se cutremură
pământul sub picioare, dar, mare cât un oraș,
cercul negru din jurul tău rămâne nevătămat.
Așa începe: cu luna acoperind soarele
pe neașteptate, astrologii cei mai pricepuți
privesc nedumeriți, se ciocnesc mașini și corpuri,
fiindcă felinarele doar ție îți mai luminează.
Așa începe: cu un țipăt sfâșietor
crăpând timpanele, dărâmând podurile,
bulversând zborul păsărilor, dar imediat ce
începi să vorbești, se potolește.
Așa începe: cu pământul transpirând
pe dinăuntru, deasupra punctelor fierbinți
se nasc insule noi, vulcanii erup la unison,
îngropându-i adânc pe cei aflați departe de tine.
Așa începe: cu un bebeluș singuratic
zăcând mut pe țărmul mării
înainte de inundație. Dar tu eziți să pornești,
inima ți se-ngrețoșează și-ncepi să plângi în hohote.
Așa va începe.
Noi
Mi
Un tacâm în plus, o viață în minus.
Fotografii puse deoparte. Să se erodeze din frază
cuvântul lipsă, cel care ți-a distrus casa.
Ar trebui interzis, să capete greutate.
Se pregătea să străbată acest loc, dar a rămas aici,
în mijlocul pustietății, din el s-a hrănit această nețară, nespecie,
s-a despicat, iar ceea ce se dezbină nu mai poate fi unit,
îți rămâne-n gât, în ciurul respirator.
Fiindcă pâinea noastră e grâul ăsta fierbinte în-
gropat în pământ, mâinile ni le cutremură, carnea
celor sinceri o sfâșie. Norii se retrag
isteric, îți răpesc și fiică, și fiu.
Ascultăm cum prețul adevărului îl măsoară
în grâne, falsifică cifrele invocându-ne
pe noi. Avem timp, mai e timp de tăcere.
Dar eu mă gândesc la pustă, la ploaia lunatică,
la piatra pătrunsă-n cap c-o forță calculată.
Tristețea cenușie cade pe fețele scofâlcite.
A nopții
Az éj felé
Incendierea nopții începe cu păsările,
pițigoii atacă dinspre blocurile proaspăt vopsite,
în hrănitoare se iscă-n zori mare vâltoare. Ploșnițele
s-au uscat, astfel ciocurile scotocesc mai puțin în
breșele dintre cadre și pereți. Greață de carne. După cadavre
și viermi odioși chioșcul de pe terasa acoperită de semințe
de floarea-soarelui e însăși mântuirea. Exagerez, totuși,
e mai degrabă o ieșire de unde nu-ți poți lua nici măcar
avânt pentru o prăbușire în forță. Aici îmi petrec tortura timpului.
În răstimpuri mă nimeresc dincolo de etajul patru, în viața blocurilor vecine
acoperite primăvara din nou de coroanele copacilor,
apoi, pe terenul de joacă, apa din unitatea externă a aparatului
de aer condiționat picură pe capul copiilor. Zbierete absente
se foiesc pe umerii iernii: îndur meciul cu liniște
plictiseală animalică. În zori, pe partea noastră albesc
chipurile, în timp ce tarlaua opusă rămâne în umbră,
așa începe ziua, marionetele se aliniază și se ascund
îndărătul pătratelor de sticlă. Nu se știe cine e cu noi și cine
împotriva noastră, cine ține socoteala și cine ia deciziile.
Ulterior, stând la o cafea, e greu să evoci
chiar și scara cealaltă, câte păsări și în ce fel
au apărut din ceruri, în câte minute și
mai precis ce tip de schimbări de direcție am greșit
ca privirea să mi se proiecteze de pe mișcarea
din spatele sticlei cu pătrate milimetrice pe celălalt ecran.
La televizor gonesc trenurile fumegânde ale altor
înălțimi și adâncuri, jumătăți de adevăruri, știri false.
Dovada vieții anorganice, că suntem
mașini încărcate cu teama de străini,
cum ciugulim printre vaietele fricii de extincție:
supraviețuiește cine poate. Am rămas mai puțini
decât pițigoii, cei care vor prelua controlul după ce
vom fi ieșit cu toții din pădurea în flăcări. Poezia se va adeveri
abia atunci când ele vor sparge limbile ca pe semințe,
și nu se va găsi nimeni să ciugulească pixelii.
Dar încotro să pornim, încât să nu mai existe
mișcări plătite ce slujesc marilor interese? Să-ți trăiești
propria variantă, să-ți dejoci toate combinațiile,
asta e libertatea. Nicio intrigă, doar luarea în derâdere
cu gura până la urechi a nesfârșitelor distanțe dintre puncte.
Oricum esența o va convoca moartea,
va crea momentul când pronunțarea numelor
nu va mai avea rost. Și-atunci nici dingul tramvaielor,
nici dangul trenurilor nu-l va mai purta vântul
la ferestre. O să poți vorbi despre tine și alte cele
altundeva și altfel, oricum o să te ridice cine
o să te ridice, și-atunci esența va fi esență,
iar simplitatea complexă – nimicul. Ai mai putea avansa,
dar la sfârșitul zilei senine nu mai tânjești nicăieri. Pierderea
memoriei te liniștește, nu se mai poate minți,
pentru că în noapte lucrurile se surpă laolaltă definitiv.
Doar copacii mai muncesc în aer și jos, în adâncuri,
încât ce-a mai rămas: piară, trăiască, piară, trăiască, trăiască.
Traducere și prezentare de Mihók Tamás
