/

Omul timpului meu
(fragment)

Editura Corint vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Omul timpului meu de Dalia Sofer, care va apărea în curînd, în traducerea lui Mihnea Gafița, în colecţia Corint Fiction coordonată de Ana Antonescu.

168 vizualizări
Citiți în 16 de minute

Printre cele 100 de cărți notabile ale anului 2020 din lista The New York Times

Romanul Omul timpului meu, a cărui acțiune se desfășoară în Iran și New York, spune povestea lui Hamid Mozaffarian, care s-a înstrăinat de sine și de lumea din jurul său. După ce a lucrat zeci de ani ca anchetator pentru regimul iranian, Hamid călătorește într-o misiune diplomatică la New York, unde își întâlnește familia exilată și ia cenușa tatălui său, care a murit dorindu-și să fie înmormântat în Iran. Revăzându-se cu fratele său și alți exilați, Hamid este forțat să se confrunte cu propriul trecut, cu natura perfidă a violenței și cu credința sa într-un sistem care l-a ținut captiv atâția ani.

Complex din punct de vedere politic și convingător la nivel afectiv, Omul timpului meu explorează diferite tipuri de pierdere – a oamenilor, a locurilor, a idealurilor, a timpului și a sinelui. Acesta nu este doar un roman despre familie și amintiri, ci și despre interdependența dintre răpitor și captiv, dintre cetățean și țară, dintre individ și propria sa moștenire. Cu sensibilitate și forță, Dalia Sofer dezvăluie viețile interioare ale unei generații sacrificate.


În piață, soldații înarmați cu puști îi încercuiseră pe protesta­tari. Ajunsesem acolo singur, pentru că Minoo se îmbolnăvise de gripă. Am strâns un capăt al prăjinii de lemn, de care‑mi atașasem stindardul, în palma năclăită, iar o femeie de lângă mine – o studentă drăguță, cu pantofi cu platformă – a lu­at‑o de capătul celălalt. Un bărbat din fața noastră purta un băiețel pe umeri, ceea ce pe mine m‑a reconfortat: dacă era și un copil de față, îmi spuneam în sinea mea, providența n‑ar fi lăsat să ni se întâmple nimic rău. Același gând avu­sese darul să mă liniștească ori de câte ori mă suisem în­tr‑un avion, până atunci.

Pe măsură ce ne‑am înmulțit, energia mulțimii n‑a mai putut fi ținută în frâu, așa încât am început să ne revărsăm, la început mai încet, dar apoi într‑un ritm frenetic, bărbați și femei dispersându‑se de‑a lungul și de‑a latul pieței, în toate direcțiile. Dintr‑odată, femeia de lângă mine a dat drumul prăjinii de la capătul ei, și partea stângă a stindardului meu, ajungând s‑atârne pe caldarâm, a fost călcată în picioare sub tropăiturile protestatarilor.

Când am auzit primul foc de armă, nici măcar nu mi s‑a părut real – a răsunat ca un sughițmetalic. Dar, când răpă­itul puștilor a început să se rostogolească pe sub cerul de septembrie și‑am văzut același caldarâm presărat cu cada­vre și împroșcat cu sânge, am dat și eu drumul prăjinii de la capătul meu și‑am fugit – către bărbatul cu semnul din naștere în formă de corn de cerb, care stătea, în continuare, nemișcat lângă chioșc. Mi‑a făcut semn să mă las la pământ, alături de el, și‑a băgat mâna într-o geantă de bowling, de unde a scos o sticlă cu fitil, a dat foc fitilului cu un chibrit aprins, după care a zvârlit‑o în direcția soldaților. Mi‑a spus: „Fugi!”, luând‑o la fugă el însuși, iar eu l‑am urmat, printre ușile sparte, în foaierul cinematografului, întorcându‑mi capul întruna, ca să văd cum exploda cocteilul Molotov[1], pe care‑l aruncase, și cum fugeau în toate părțile soldații, la fel de terorizați ca și noi.

„Sofer realizează cu compasiune, înțelegere și umor necruțător portretul unui bărbat prea inteligent ca să ignore cu desăvârșire consecințele comportamentului său și, totodată, neputincios ca să reziste momentului istoric tumultuos.” –  Kirkus 

Era pustiu foaierul cinematografului. Ultima dată, fusesem acolo cu câteva luni mai înainte, cu tatăl meu, să vedem Spi­onul care m‑a iubit[2]. Deși noi abia ne mai vorbeam la vremea respectivă, nu renunțaserăm la ritualul vizionării de filme cu James Bond, pe care tatăl meu, cu toate aerele lui savante, le adora. Când mi‑am reamintit cum stătuserăm alături unul de altul, împărțind aceeași pungă de semințe de floarea‑soare­lui, fascinați de spioni, și submarine, și de un asasin cu dinți metalici, căruia i se spunea „Fălci”[3], m‑am simțit cuprins de regrete profunde, știind ce urma să fac.

— Ai văzut cum i‑am aruncat în aer? a zis omul cu semnul din naștere, abia trăgându‑și sufletul. Ca o bombă împotriva gândacilor într‑o casă infestată – și s‑a șters pe fața înroșită cu un șervet de vase pătat cu ceva uleios. M‑am uitat la el mai bine și de aproape: mustața ca de Stalin îl făcea să pară mai bătrân decât era, cu toate că nu putea fi cu mai mult de șase‑șapte ani mai mare decât mine. Mi‑a spus: Mostafa Akbari mă numesc, și‑a băgat iar mâna în geanta de bowling, de unde a scos încă o sticlă plină cu benzină, care avea înfipt în ea un fitil îmbibat cu alcool. Mi‑a întins‑o, împreună cu o cutie de chibrituri, și‑a zis: Acum, e rândul tău.

Am luat sticla din mâna lui, am așezat‑o pe jos și‑am aprins un chibrit. Dar mâinile îmi tremurau și n‑am putut să dau foc fitilului. Mi‑a stins el flacăra dintre degete.

— După ce‑aprinzi fitilul, mi‑a spus, ai cel mult o secundă, în care s‑arunci Molotov‑ul. Dacă nu, explodează chiar aici și ne transformă pe‑amândoi în abgușt – chiseliță ne face.

M‑am gândit la Minoo, în momentul acela, și la febra ei. Ce‑ar fi zis ea, să mă vadă cu un cocteil Molotov în mână?

— Nu pot face asta, i‑am spus lui Akbari.

— Nu pari să fii neputincios, a zis el. Sau, poate, ești?

— E‑o treabă filozofică, i‑am spus. Cum să‑ți explic? Un angajament de partea nonviolenței.

Râsul arogant i s‑a pierdut în vacarmul împușcăturilor și‑al țipetelor din afara cinematografului.

— Ăia nonviolenții au fost niște ratați în toată istoria, mi‑a replicat el. Gandhi și prostul ăla negru american[4]… Ce‑au realizat? Trezește‑te! Uită‑te și tu la ce se‑ntâmplă afară, în piață – și‑a scăpărat el chibritul, a dat foc fitilului și a zvârlit sticla, de astă‑dată spulberând o mașină militară.

„Un personaj memorabil și dificil care poate fi considerat o întruchipare a pătimirii spirituale a Iranului începând cu revoluția din 1979. Un roman puternic, complex și plin de suferință, care devine și mai relevant ca urmare a tensiunilor actuale.” – Library Journal

În timp ce ne îndreptam către mulțime, am vrut să văd cine căzuse lângă acel vehicul militar, numai că lumea se adunase deja în locul acela, și nu se mai vedea mare lucru. Mi s‑a părut că o vedeam șchiopătând pe fata cu panto­fii cu platformă, dar Akbari m‑a tras după el mai departe. Am trecut pe lângă un soldat care trăgea cu pușca înspre un grup de studenți, și Akbari, scoțând un baston din geanta de bowling, l‑a izbit în cap, de la spate. Soldatul s‑a prăbușit la pământ, plin de sânge, iar studenții s‑au risipit care încotro. Un alt soldat stătea pe vine lângă un salon de coafură, strân­gându‑și capul între mâini. Akbari mi‑a întins mie bastonul de cauciuc, zicând:

— Pe‑ăsta, lovește‑l tu.

— Dar nu face nimic, am zis.

— Prost mai ești, mi‑a spus. Gândești atât de mărunt. Lovește‑l, până nu se ridică de‑acolo și te lovește el pe tine primul.

Am apucat bastonul cu amândouă mâinile și l‑am ridicat, dar nu m‑am putut hotărî să și dau cu el.

— Dacă nu ești în stare să faci nici asta, du‑te acasă, mi‑a spus Akbari. Nu ești făcut pentru așa ceva.

Bastonul de cauciuc a izbit, și‑am auzit ceva pârâind – pre­cum celofanul. Gâtul acelui soldat. S‑a prins de baston și‑a căzut într‑o parte, pe trotuar. S‑a uitat la mine de jos în sus, cu ceva gen umbra unei mustăți delimitându‑i buza de sus. Era tânăr – în jur de optsprezece ani să fi avut, la fel ca mine. Am îngenuncheat lângă el, regretând ce făcusem, dar sim­țindu‑mă și ușurat la gândul c‑o făcusem și pe asta, în fine, și că puteam să mai fac și altă dată același lucru, de‑atunci înainte.


[1] Denumire dată tuturor bombelor artizanale formate din sticle um­plute cu lichid inflamabil și fitil aprins, care sunt aruncate spre ținte și explodează la impact. Termenul a fost inventat de finlandezii atacați de sovietici în Războiul de Iarnă din 1939–1940, în replică la propaganda difuzată la Radio Moscova de Viaceslav Mihailovici Molotov (1890–1986), ministrul sovietic de Externe, care afirma că bombardamentele erau, de fapt, misiuni umanitare, în care li se parașutau adversarilor alimente.

[2] The Spy Who Loved Me (1977), film din seria James Bond, avându‑l în rolul principal pe Roger Moore (1927–2017).

[3] Personaj din filmele cu James Bond The Spy Who Loved Me (1977) și Moonraker (textual: RăzuieșteLuna, 1979), interpretat de Richard Kiel (1939–2014), un actor înalt de 2,18 metri, înfățișat cu dinți de metal.

[4] Aluzie la Martin Luther King Jr. (1929–1968), pastor creștin și acti­vist politic american, discipol al lui Mahātmā Gandhi și adept al susține­rii drepturilor civile prin nonviolență și nesupunere civică, asasinat de James Earl Ray (1928–1998), in timp ce se afla în balconul unui motel din Memphis, Tennessee.

Dalia Sofer este autoarea bestsellerului Septembrie în Shiraz (Leda, 2008), care a obținut PEN/Robert W. Bingham Prize, s-a numărat printre finalistele National Jewish Book Award, a figurat pe lista lungă pentru Orange Prize și pe cea de cărți notabile a The New York Times. Romanul fost publicat în șaisprezece țări și a fost ecranizat în 2015. Este laureată a Whiting Writers’ Award, iar scrierile ei au apărut în publicațiile The New York Times Book Review, The Believer, Los Angeles Review of Books și nu numai. Născută în Teheran, ea locuiește la New York.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Avanpremiere”

Pastorala
(fragment)

Editura Polirom vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul de povestiri Cuțitul japonez de Răzvan

Bestiarro
(fragment)

Editura Humanitas vă oferă un fragment în avanpremieră din Bestiarro de Dan Perșa, roman care urmează

Consimţămîntul (fragment)

Editura Polirom vă oferă un fragment în avanpremieră din Consimţămîntul de Vanessa SPRINGORA, o carte-fenomen tradusă