Forsythia

N-am să uit niciodată privirea ta plină de încântare în fața bibliotecii din sufragerie. Deși e greu de crezut, mă uitam la tine, în loc să îmi admir cărțile, așa cum aș fi făcut în mod normal, dar asta era pentru mine cea mai importantă parte a testului, care risca în acel moment să se comprime. Dacă ai fi trecut pe lângă rafturile pline cu cărți fără să le bagi în seamă și fără să spui nimic, mi-ar fi fost foarte ușor să îți ofer o mică recompensă pentru serviciile tale și să te concediez.

492 vizualizări
Citiți în 34 de minute
1

I.

Ai intrat în viața mea zgomotos și învăluit într-un nor de praf. Nu, nu-i o metaforă uzată. Din cauza asta nu mi-ai plăcut deloc la început. Mânuiai cu nepricepere mașina de tuns iarba, care se bloca la fiecare încercare de a-i schimba direcția, răscolind smocurile verzi, propulsându-le în aer pe cele mai nărăvașe și stricând rânduiala șirului elegant de pietricele albe care delimitau zona de iarbă de arbuștii de forsythia viridissima. Cineva, înaintea ta, depusese mult efort pentru a face din mica zona verde din fața casei un tablou domestic, iar tu, în ignoranța ta, amenințai cu distrugerea întreaga grădină tematică. Ah, cât urăsc ignoranța! Am ieșit din casă în trombă și m-am îndreptat spre tine aproape în fugă. Când m-am apropiat, am văzut că mâinile îți tremurau. De oboseală. Sau de teamă. Asta m-a descumpănit. Nu-mi aminteam să mai fi avut acest efect asupra oamenilor. Pot să fiu intimidantă, știu asta, dar nu de temut. M-am uitat la tine și n-am spus nimic. Îmi reformulam propozițiile deja gândite. Nu mai voiam să te cert, voiam doar să te muștruluiesc, dar îmi erau greu și să fac asta, pentru că tu îți priveai obsesiv pantofii murdari și tăceai. De pe față îți picurau broboane umede. Lacrimi? Nu, ar fi fost penibil. Era transpirația adunată în vârful genelor, prelinsă de pe fruntea acoperită cu o șapcă pe care scria Livinʼ the dream. Cu roșu pe albastru.The dream or the nightmare? Which one is it? te-am întrebat împăciuitor, întinzând două degete spre fruntea ta. E o glumă proastă, recunosc, au făcut-o și alții pe seama mea, dar trebuia să o dau mai departe. Ce să faci altceva cu o glumă proastă? N-ai înțeles-o, probabil nici nu-ți mai aminteai inscripția, dar tentativa mea abruptă de a închega o conversație te-a obligat să mă privești, ce-i drept, tot cu capul plecat, dar era și ăsta un fel de progres. Am început să îți explic calm ce voiam de la tine, ce ar fi trebuit să faci și ce nu. Plecasem de la premisa că era prima ta zi ca angajat al firmei de grădinărit ale cărei servicii le contractasem în urmă cu câțiva ani, că nu aveai niciun fel de experiență și că nu puteai să-ți închipui cât de importantă era această grădină pentru mine și, în primul rând, tufele de forsythia. Răspundeam unor întrebări pe care nu mi le-ai pus, dar ale căror răspunsuri credeam că ți-ar putea fi vitale. Deja îmi trecuse prin cap ideea năstrușnică de a te învăța să formulezi întrebările corecte, intuind că ești destul de nou în țara asta, că ți-e teamă să întrebi, că, probabil, ți-e teamă să te auzi vorbind limba asta melodioasă care, din gura ta, nu va suna niciodată altfel decât ca o rostogolire de bolovani, ca un cerc care a fost ciopârțit într-un pătrat.

Când ți-ai îndreptat corpul și capul tău a încetat să se mai aplece sub greutatea tuturor poverilor lumii, aproape că mi-ai zâmbit. Teama îți trecuse. Ți-am privit chipul cu trăsături dure, colțuroase, dar cu ochi molcomi. Și, pentru că aerul de animozitate dintre noi începea să dispară, te-am întrebat dacă știi când trebuie tăiați arbuștii de forsythia. Primăvara? ai încercat tu timid. Sacrilegiu! În niciun caz! Nu te poți atinge de planta asta înainte de a înflori. E singura ei șansă de a face flori. E ca și cum i-ai tăia aripile. Devenisem din nou ostilă, așa că mi-am întrerupt discursul pentru a strecura o informație inutilă. Inutilă și superbă. Ți-am spus că în țara mea tufele astea, care pe tine te lăsau neimpresionat, se numeau „ploaie de aur” și că tatăl meu le spunea „ploaie de soare”, pentru că soarele e mult mai strălucitor decât aurul, iar florile acestea delicate sunt ca o bucățică de soare căzută pe pământ. Tu nu ai spus nimic, nici nu știu dacă ai înțeles ceva din perorația mea. Sperasem în van că norul de praf pe care îl ridicai cu mașina de tuns iarba era dovada pasiunii tale pentru horticultură și că știi ceva mai mult decât mine despre plante. Ar fi fost un început spectaculos.

II.

Prima zi în care te-am invitat în casa mea a fost un fel de test. Sper că ți-ai dat seama. Îmi propusesem să te dezbrac de straturile de armură pe care ți le conferea distanța fizică față de mine și să mă uit la tine ostentativ, să-ți prind cu privirea primul pas și să o las apoi să alunece peste tine, în detaliu, cu insolență. Știam că trebuie să te domin de la început și nu mi-a fost foarte greu. Ai bătut la ușă atât de blând, încât nu te-aș fi auzit dacă nu ți-aș fi pândit sosirea cu ochii pe ceas. Mizasem pe faptul că vei fi punctual. M-ai salutat abia uitându-te la mine și ai pășit înăuntru timid, ca un copil adus de părinți, cu forța, într-o vizită de conveniență. Aproape că ai fi vrut să ai în spatele cui să te ascunzi, și în momentul ăla mi-a fost un pic rușine de mine. Lăsasem lângă ușa de la intrare o pereche de papuci de casă, o momeală doar pentru tine, căci nu mi-aș permite să-i cer vreunui musafir să se descalțe. Știam însă că ție gestul o să ți se pară firesc și că o să-ți lepezi încălțările fără a-mi cere voie. Te amăgești dacă îți închipui că nu ți-am analizat șosetele. În fond, totul era un test, ți-am mai spus. Ți-am simțit ezitarea atunci când m-am uitat insistent la pălăria ta și ai binevoit să o dai jos. E o pălărie ridicolă care nu spune nimic despre tine. Nimic în afară de faptul că încerci să copiezi o cultură pe care nu o înțelegi. Dar toate astea pot fi remediate cu puțină răbdare.

N-am să uit niciodată privirea ta plină de încântare în fața bibliotecii din sufragerie. Deși e greu de crezut, mă uitam la tine, în loc să îmi admir cărțile, așa cum aș fi făcut în mod normal, dar asta era pentru mine cea mai importantă parte a testului, care risca în acel moment să se comprime. Dacă ai fi trecut pe lângă rafturile pline cu cărți fără să le bagi în seamă și fără să spui nimic, mi-ar fi fost foarte ușor să îți ofer o mică recompensă pentru serviciile tale și să te concediez. Toată povestea mi-ar fi lăsat un gust amar, dar ar fi fost doar o dezamăgire de genul celor pe care le mai trăisem. Însă uimirea ta, pe care n-ai avut nicio reținere să o afișezi, graba de a cuprinde cu privirea toate cărțile, mâna întinsă spre ele, cu degetele ușor curbate, pregătite parcă să mângâie un obraz drag, apoi conștientizarea faptului că te priveam zâmbind, probabil, condescendent și sforțarea ta de a spune ceva inteligent, de a ghici întrebarea potrivită – ah, eterna întrebare potrivită, salvatoarea din toate situațiile apăsătoare – m-au înduioșat peste măsură și ți-am venit în ajutor. Vezi tu, eu știam care e întrebarea salvatoare, eu știu aproape întotdeauna care e această întrebare. Asta e tehnica mea de apărare. Te-am întrebat dacă îți place să citești. Știam răspunsul, evident. Un cititor nu se va repezi niciodată spre unui raft de cărți cu capul drept, ci se va pregăti pentru întâlnirea magică înclinând ușor capul spre stânga sau spre dreapta, pentru a putea citi titlurile, iar felul în care tu te-ai proțăpit în fața bibliotecii mele îmi confirma bănuiala că aveam de-a face cu un amator. Emanai însă o curiozitate contagioasă, pe care rar o mai întâlnisem și despre care știam că poate fi plămădită într-o pasiune sinceră. Iar faptul că ai recunoscut, jenat, că nu prea ai citit, dar că ți-ar plăcea ca într-o zi să-mi poți parcurge toată biblioteca, m-a umplut de speranță.

III.

Ai cuprins cana de ceai cu ambele mâini, cu degetele răsfirate, probabil ca să te încălzești, dar eu văzut în gestul tău prefigurarea unei îmbrățișări. Ți-ai pus trei lingurițe de zahăr, ai amestecat superficial în cană, ai lins lingurița și ai strecurat-o înapoi în zaharniță. Am zâmbit în colțul gurii, sperând că nu vei observa. Mi-a fost drag acest gest al tău. Ca o năzbâtie. Te-am simțit mai destins de cealaltă parte a măsuței din sufragerie, unde te invitasem să iei loc și am știut că te pot trage de limbă în voie. Am început să îți povestesc despre soțul meu, despre cât de mult îi simt lipsa, despre cât de mult l-am iubit, îl iubesc. Nu a fost nevoie să te provoc, mi-ai spus singur că tu nu știi ce e iubirea, că nu ai iubit niciodată, că tu nici nu crezi că ea există, că sunt multe alte lucruri mai importante pe lumea asta. Și soția ta? te-am întrebat eu. Nu știu dacă o iubesc, cred că m-am obișnuit cu ea. E foarte binevoitoare și plăcută. De asta a și ales-o familia mea. Nu știu cum e să iubești, n-am iubit niciodată. Îmi spuneai toate astea privindu-mă fix, de parcă toată timiditatea ți s-ar fi topit odată cu zahărul din ceai. Dar mințeai și nici nu știai că minți. Mințeai când spuneai că nu ai iubit niciodată. Probabil nici n-ai observat că lumina din cameră devenise auriu-roșiatică, ca într-un film de Woody Allen.

IV.

După ce ai prins curaj și te-ai mai acomodat cu mine, răspunsurile tale la întrebările mele au devenit tot mai grave. Ai început chiar să te lansezi în minitirade emfatice și îți stătea bine așa, rezemat de spătarul fotoliului, cu brațele sprijinite pe cotierele îmbrăcate în catifea, ușor îmbujorat, mușcându-ți buzele pline de fiecare dată când spuneai ceva mai îndrăzneț. Mă amuzau ideile tale grandioase despre iubire. Ți-am spus că ai văzut prea multe filme proaste și că, în realitate, totul e mult mai banal. Când m-ai întrebat ce cred eu că e dragostea, mi s-a părut că te-ai micșorat, că te-ai cufundat în fotoliul confortabil, așteptând ca un copil ca eu să îți livrez niște adevăruri absolute, predigerate, din care tu să îți croiești un sistem de valori. Credeai că te pot învăța să iubești? Sau că experiența mea, trăită vicariant de tine avea să-ți țină de cald în momentele de luciditate, în care îți dădeai seama că ai fost manipulat în aproape fiecare detaliu al vieții tale? E de-a dreptul înduioșător să văd câtă nevoie ai să ți se spună ce să gândești, ce să crezi, ce e adevărat și ce nu. Ah, și cât de tentant e să fiu eu cea la care vii în momentele tale de cumpănă! Desigur, asta nu înseamnă că îți pot răspunde la întrebare, pentru că nu știu ce e iubirea. Știu doar cum mi-am iubit eu soțul, cum m-a iubit el pe mine și cum am sperat că nimeni nu mai iubește ca noi, știind amândoi că nu suntem nicidecum unici. Ne-a fost bine unul cu celălalt, poate chiar am fost fericiți, dacă fericirea înseamnă să fii totul pentru celălalt. Da, el mi-a fost și iubit și cel mai bun prieten, și nu în sensul acela despre care citești în revistele glossy. Era primul meu gând atunci când trăiam ceva intens, bucurie sau tristețe, era primul cu care împărtășeam tot ce poate fi împărtășit, era persoana care răzbătuse cel mai adânc în mintea mea, până la ultima graniță permisă. Nimic din viața mea nu era întreg până când nu se completa cu imaginea reflectată de el. Te gândești că e un soi de dependență? E posibil, dar niciun dependent nu are conștiința adicției sale.

Ai vrut să știi cum ne trăiam viața. Absolut banal, ți-am mai spus, iubirea nu sălășluiește în gesturi grandioase, ci mai degrabă în starea de liniște pe care ți-o dă prezența celuilalt, în acea obișnuință invizibilă. Nu, nu cred că e nimic rău în asta, toate tabieturile ni le formaserăm împreună, de-a lungul timpului, din ceea ce era important pentru fiecare din noi. Ne plăcea să ne petrecem timpul citind, dar bucuria unei cărți bune nu era niciodată suficientă dacă nu o citea și celălalt. Când soțul meu se cufunda în lectura unei cărți care mie mi-era deja cunoscută, îl urmăream cu coada ochiului, pândindu-i reacțiile la anumite pagini despre care eu știam că-l vor tulbura. Și când vedeam că trăiește cartea așa cum o trăisem și eu, știam că omul de lângă mine e cel potrivit. Alunecaserăm pe nesimțite unul în celălalt. Asta e tot.

V.

— Ia loc pe canapea, te rog. Cred că este de preferat să ne păstrăm locurile, așa cum ne-am obișnuit. Trebuie să îți mărturisesc că m-a îngrijorat absența ta de la ultimele ședințe. Hai să vorbim despre această absență. Spune-mi, te rog, de ce nu ne-am mai văzut de mai bine de o lună?

— Nu știu, am fost ocupată, n-am mai avut timp de ședințe.

— Și cu ce anume ai fost ocupată?

— Proiecte vechi, proiecte noi… S-au adunat tot felul de lucruri nerezolvate.

— Lucruri?

— Da

— Ești sigură?

— Nu înțeleg ce vrei să insinuezi. Te-am mai rugat să-mi pui întrebări directe. Învârtitul ăsta în jurul cozii mă scoate din sărite! Nu mă mai descoase. Îți spun cât vreau, atunci când vreau.

— Asta am și făcut. Ți-am dat ocazia să îmi explici care sunt lucrurile care ți-au consumat timpul în ultimele săptămâni. Știi foarte bine că parcimonia ta verbală nu ne ajută. În fond, prezența ta aici e un acord tacit că ești dispusă să avem o discuție deschisă. În plus, mă îngrijorează ostilitatea ta. La ultima noastră ședință acest aspect al comportamentului tău era sub control. Așadar, hai să o luăm de la început. Vrei?

— Da, iartă-mă.

— Spune-mi ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni. Proiectele noi de care îmi spuneai implică și prezența unor persoane noi în viața ta?

— Da, am cunoscut pe cineva. În fine, cunoscut e mult spus, am întâlnit un bărbat și ceva din el mi-a atras atenția și m-a făcut să sper…

— Să speri?

— Da, să sper că el e ceea ce căutam.

— Și ce anume căutai?

— Știi doar, același lucru. Un bărbat care să se potrivească cu idealul meu, cu imaginea asta pe care o am despre cum ar trebui să fie un bărbat ca să îl pot accepta în viața mea.

— Idealul acesta despre care îmi vorbești are legătură cu imaginea soțului tău?

— …

— E foarte important să îmi răspunzi la această întrebare.

— Da, evident că are legătură.

— Pot să presupun că vorbim despre același ideal? S-a schimbat ceva în ceea ce consideri tu a fi bărbatul ideal?

— Nu s-a schimbat nimic. Nu m-am schimbat nici eu.

— Îmi poți schița în câteva cuvinte imaginea asta?

— Ce vrei să îți spun? Știi foarte bine, doar ai o agendă plină cu notițe despre mine. Nu sunt eu clienta ta preferată?

— Nu am clienți preferați și, deși am făcut multe însemnări în timpul ședințelor noastre, e foarte important să îmi faci tu o recapitulare. Vreau să te aud descriindu-mi încă o dată idealul tău masculin. Chiar dacă mi-ai mai spus acest lucru.

— Adică să vorbim despre același lucru. Din nou. Să-ți spun încă o dată că am încercat să fac același lucru pe care îl fac de fiecare dată când dispar de la terapie pentru câteva săptămâni? Că am întâlnit din nou pe cineva, evident o ființă necoaptă, neformată, dar cu mult potențial, pe care am reușit să o domin în foarte scurt timp și pe care am început să o plămădesc într-un bărbat care să semene cât mai mult cu soțul meu.

— Și ai reușit?

— Nu, știi doar că eșuez de fiecare dată…

— De ce persiști în acest obicei dacă ai conștiința eșecului?

— Nu mă pot opri. Speranța asta că, într-o bună zi, voi putea crea o copie cât de cât fidelă a soțului meu e tot ce mă mai ține pe linia de plutire. Asta e o discuție pe care am avut-o de nenumărate ori. Ce sens are să o mai purtăm și azi? Nu ai prefera să îți povestesc despre cărțile pe care le-am citit în săptămânile astea?

— Nu, oricât de mult mi-ar plăcea și mie să citesc, acesta nu este un club de lectură. Spune-mi de ce e important pentru tine să ai o copie a soțului tău.  

— Mă simt foarte singură și nu mă mai regăsesc. Nu mai știu cine sunt fără soțul meu și simt nevoia asta uriașă de a iubi. Și nu cred că pot iubi doi oameni în același timp…

— Înțeleg. Dar trebuie să-ți reamintesc un adevăr dureros. Draga mea, soțul tău e mort de mai bine de cinci ani și, oricât de mult l-ai iubit, este aproape imposibil să găsești pe cineva care să îi poată lua locul. Să încerci să ai o relație cu altcineva e acceptabil, e firesc, dar te-ai întrebat cât e de moral să încerci să transformi un om doar pentru ca acesta să corespundă unui ideal de-al tău?

— Hm, parcă voi, psihologii nu aveați voie să faceți judecăți morale. Nu cred că de asta sunt aici. Nu ca să mă judeci sau ca să mă ataci.

— E drept, dar nu e o judecată morală, e o simplă întrebare, nu are nimic ofensator în ea. Faptul că tu o percepi ca pe un atac nu spune nimic despre intenția mea, ci doar despre intențiile tale. De acord?

— Mda, probabil că ai dreptate și mă irită faptul că trebuie să îți dau din nou dreptate. Dar am sperat că de data asta lucrurile vor decurge altfel.

— Cum așa?

— Știi, omul ăsta care mi-a căzut în plasă era chiar un copil într-un corp de bărbat, îmbrăcat în haine de bărbat, asumându-și un rol de bărbat, dar, dincolo de suprafață, nu era decât un băiețel speriat de viață, fără niciun simț al propriei identități. Nici măcar nu știa care e ziua lui de naștere. Când l-am întrebat cum e posibil așa ceva, mi-a spus că în țara din care provine, majoritatea arhivelor au fost distruse în război, în unul dintre multele războaie, iar când a început procesul de imigrare, i s-a confecționat un certificat de naștere pe care, din conveniență sau din lipsă de imaginație, i-a fost aleasă ca dată de naștere ziua de 1 ianuarie. Și nu e singurul în situația asta. Îți dai seama? Mii de oameni, aparent toți născuți în aceeași zi, toți trimiși în țara asta, toți îmbrăcați în blue jeans, tricouri de la Abercrombie și adidași Nike, cu șepci cu inscripții pe care nu le înțeleg, toți puși să trăiască după niște reguli care le sunt străine, generate de marele malaxor american. Și tu îmi vorbești de moralitate?

— Nu suntem aici ca să discutăm imperfecțiunile sistemului american sau absurditățile sistemului de imigrări. Aici discutăm doar despre alegerile tale.

— Da, știu. Nu cred că e vorba de nicio alegere aici, cel puțin eu n-am ales nimic. Am profitat de ce mi s-a livrat atât de facil. Oricum nu mai contează… a plecat.

— Bărbatul de care îmi spuneai a plecat?

— Da.

— Poți să îmi spui mai multe despre plecarea lui?

— Nu e nimic de spus. Într-o zi a dispărut, pur și simplu, iar înainte de plecare mi-a tăiat toate tufele de forsythia, deși nu înfloriseră încă.

Ioana Unk a absolvit Facultatea de Litere și Facultatea de Psihologie din Cluj-Napoca. A obținut un masterat în Studii de interculturalitate germană la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Scrie proză scurtă și studii de comparatism, lingvistică și psihologie. A publicat în revista iocan, Revista de Povestiri și pe platforma culturală Liternet. Din 2013 locuiește în California.

1 Comment

  1. “Emanai însă o curiozitate contagioasă, pe care rar o mai întâlnisem și despre care știam că poate fi plămădită într-o pasiune sinceră….”….
    “Alunecaserăm pe nesimțite unul în celălalt. Asta e tot”…..
    FelicitĂri, Ioana! Ce frumos scrii! EȘti o scriitoare Adevărată!

Lăsați un răspuns la Zeicu camelia Anulați răspunsul

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”

Străini

Femeia a clătinat din cap și a înaintat fără să privească înapoi. S-a urcat pe podul

În luminiș

Dan se mai întoarse o dată spre acareturile lăsate în urmă, mormăind: „Idiotu’! Tâmpituț dracului!” Rareș

Necorespunzător

Pe cine interesează toate viețile astea, ai zis, ce nu are legătură cu tine nu există.