Născută la Londra din părinți imigranți indieni, școlită în State, unde a ajuns să și predea la Princeton University, ulterior căsătorită la Roma, unde a început să publice cărți scrise în italiană, Jhumpa Lahiri (n. 1967) a debutat în 1999 cu acest volum de povestiri, premiat cu PEN/Hemingway Award și cu Pulitzer pentru debut în proză.
Cele nouă proze – variabile ca dramatism, egale ca valoare – au ca temă fie relațiile nesigure dintre tineri, fie singurătatea și nostalgia adulților, constrînși să-i ducă viața pe alt continent. Protagoniștii sînt, cu o singură excepție, imigranți indieni din Boston, imediat după stabilirea în State, confruntați cu adaptarea la noul statut și cu standardul de viață precar, sau ajunși deja la a doua generație, confruntați însă cu necunoscutele originii (harta este un motiv recurent).
Prozele „de dragoste” abordează destrămarea intimității, acceptarea necunoașterii celuilalt, a distanțării în relație și a adulterului. În timpul unor întreruperi temporare de curent electric, un cuplu care au pierdut un copil încearcă un joc al confesiunii, spunîndu-și în fiecare seară cîte un mic secret, doar pentru a descoperi adevărata amploare a înstrăinării dintre ei – jocul, aparent un preludiu al reapropierii, fiind, de fapt, epilogul relației lor. În timpul unei vacanțe în India, soția îi mărturisește abrupt șoferului-ghid că unul dintre copiii ei este rezultatul unui adulter ocazional de care soțul ei n-a aflat niciodată și-i cere un „remediu” – confesiune cumva trivială pe care șoferul (interpret de maladii, adică translatorul doctorului unui spital regional unde vin pacienți vorbitori de dialecte) o pune mai degrabă pe seama vinovăției decît a „durerii”. Într-o altă proză, o tînără devine amanta de duminică a unui bărbat însurat, asta pînă cînd se recunoaște în „interpretarea” seacă a atracției sexuale oferite indirect de băiețelul unei prietene tocmai părăsite de soț pentru o altă femeie. În altă proză, un soț este contrariat de comportamentul proaspetei sale soții după ce aceasta face o pasiune, inexplicabilă și deranjantă, pentru obiectele de cult creștin găsite în casa unde tocmai s-au mutat pentru a-și începe viața împreună.
Cel mai tragic personaj este tînăra de aproape treizeci de ani, orfană, bolnavă și neatrăgătoare, din „Tratamentul lui Bibi Haldar” (singura proză plasată în India).
Prozele „de imigrație” oferă personaje mai complexe, unele memorabile. În „Pe cînd venea domnul Pirzada la cină”, un bărbat bengalez musulman, aflat în State cu o bursă de cercetare în toamna lui 1972, se apropie de o familie de imigranți bengalezi hinduși pentru a urmări împreună știrile legate de războiul de diviziune recent izbucnit în India, unde rămăseseră soția și fiicele lui, de la care nu mai are nici o veste. Povestea acestei apropieri interetnice conjuncturale dincolo de granițele originii comune este rememorată de fosta fetiță a familiei de imigranți care, la vreme respectivă, nu înțelegea diferențele și dedesubturile politice ale conflictului. În „La doamna Sen”, o tînără mamă singură o angajează ca doică pentru fiul ei elev de școală primară pe soția unui profesor universitar, imigrantă neconsolată cu viața în State, unde nu se poate obișnui cu lipsa familiei lărgite, a obișnuințelor bucătăriei de acasă sau cu șofatul pe partea dreaptă.
Cel mai tragic personaj este însă tînăra de aproape treizeci de ani, orfană, bolnavă și neatrăgătoare, din „Tratamentul lui Bibi Haldar” (singura proză plasată în India), care suferă, pe de o parte, din cauza tratamentului crud din partea verișorului în grija căreia se află; pe de altă parte, de lipsa de perspectivă în ceea ce privește căsătoria și sexul, perceput ca singurul tratament eficient pentru crizele ei fără leac. În cele din urmă, femeia naște un copil din flori (posibil rodul unui viol), statut care o dezonorează, salvîndu-i însă viața.
Acest remarcabil volum, aflat acum la reeditare, după publicarea în 2007 într-o altă traducere și cu titlul articulat nehotărît, se adaugă unei excelente serii de volume de proză scurtă pe tema condiției imigranților, traduse la noi în ultimii trei ani: Junot Díaz, Sufocare și Chimamanda Ngozi Adichie, Ce simţi în jurul gîtului, (ambeleapărute la Black Button Books) și Viet Thanh Nguyen, Refugiaţi (Editura ART). Rămîne să așteptăm și traducerea celuilalt volum de proză scurtă, de asemenea premiat, al Jhumpei Lahiri (Unaccustomed Earth, 2008). E nevoie de astfel de cărți.
