La începutul lunii martie, fundația care administrează opera scriitorului pentru copii Dr. Seuss a anunțat că a oprit de la publicare un număr de șase cărți ale acestuia, pe motiv că ar conține portretizări ofensatoare ale unor rase și populații. Asta se întâmpla într-o zi de marți. Joi, nouă din zece titluri aflate în topul de bestselleruri al site-ului Amazon.com îi aparțineau, ați ghicit, lui Seuss. Iar dacă în 2020 veniturile obținute de pe urma vânzării drepturilor asupra cărților lui Seuss se situau în jurul sumei de 33 de milioane de dolari, e ușor de intuit că acestea vor exploda până la sfârșitul anului.
Unde ne oprim? Există o limită rezonabilă până la care putem interveni asupra unei opere literare? Este, până la urmă, etic să modificăm felul în care generații întregi au acces la ceea ce înseamnă istorie?
Nu e vorba de cărțile care l-au făcut celebru pe scriitorul american, ci de unele mai puțin vizibile/vandabile. Evident că scandalul care s-a declanșat imediat le-a scos din uitare, iar prețul volumelor existente deja pe piață a crescut enorm, creându-se astfel un efect Barbra Streisand ca la carte. Pentru cine nu știe, ăsta e numele fenomenului care apare atunci când, încercând să ascunzi sau să îndepărtezi informații care probabil ar fi trecut neobservate – în cazul nostru, presupusul rasism al scrierilor –, le transformi fără să vrei într-o problemă de toată frumusețea. E un rezultat ironic, dacă ne gândim că un gest izvorât dintr-o corectitudine politică absolut necesară a activat, practic, un mecanism al pieței, creând efectul opus.
Unde ne oprim? Există o limită rezonabilă până la care putem interveni asupra unei opere literare? Este, până la urmă, etic să modificăm felul în care generații întregi au acces la ceea ce înseamnă istorie? Cred că niște disclaimere ar fi ultra-suficiente și ar funcționa ca o tragere de mânecă deopotrivă a cititorului tânăr și a adultului care cumpără cartea sau supervizează lectura, mai ales că în România avem o tradiție de decenii în sensul ăsta. Înainte de 1989, numeroase cărți îi avertizau pe cititori, în prefețe, cu privire la ideile neconforme cu linia ideologică a partidului sau cu morala vremii, pentru ca aceștia să nu aibă dubii legate de felul cum ar trebui să le priceapă. Din fericire, nimeni nu mi-a cerut încă părerea, ceea ce e perfect. Nu mi-ar plăcea să-mi asum responsabilitatea pentru eventuala mutilare a fibrei morale a generații întregi de puștani debusolați.
Cartea pe care v-o prezint azi poate ridica și ea probleme, mai ales că, fiind scrisă în urmă cu multe sute de ani, e susceptibilă a deranja cam pe toată lumea. Istoria celor 1001 de nopți e una spectaculoasă, dar n-o să vă plictisesc cu ea. Pentru asta există Wikipedia și autori serioși. Mi se pare pur și simplu de vis să poți descoperi la prima mână universul fabulos populat de personaje precum Aladin și lampa lui, Sindbad Marinarul sau Ali Baba și cei patruzeci de hoți, care sunt atât de adânc înrădăcinate în mentalul colectiv, că par să locuiască acolo dintotdeauna. Ei bine, nu, ele au prins viață în această colecție impresionantă de povestiri țesute laolaltă de magia diverșilor autori care le-au compilat în decursul a câteva secole.
Prezenta ediție e o repovestire pentru cei mici a basmelor arabe și îi aparține scriitorului Eusebiu Camilar, fiind destinată copiilor de peste 10 ani. E o ediție care arată splendid.
Prezenta ediție e o repovestire pentru cei mici a basmelor arabe și îi aparține scriitorului Eusebiu Camilar, fiind destinată copiilor de peste 10 ani. E o ediție care arată splendid: două volume hardcover masive, cu semne de carte textile, la care atenția pentru detaliu a mers până la alegerea unei texturi speciale a cartonului copertei, creând senzațiile tactile unice pentru cei îndrăgostiți de cartea ca obiect. Ilustratoarea Ana Alfianu a făcut o treabă grozavă și sunt absolut convins că desenele și letrinele ei, pe care le-aș fi preferat mai numeroase, vor popula imaginarul unei noi generații de cititori.
Nu doar că e una dintre cărțile mele preferate din toate timpurile, dar m-a și marcat într-o manieră ale cărei urmări nu le-am deslușit pe de-a întregul nici până în ziua de azi. Îmi aduc aminte de uimirea cu care descopeream o lume care, dincolo de frumusețea indiscutabilă a poveștilor, era împănată de fragmente de un erotism discret pe care nu știam încă să-l procesez. E bine de știut că am crescut cu traducerea lui H. Grămescu apărută în Colecția bpt a Editurii Minerva, care conține descrieri mai grafice, deși învelite în metafore misterioase, gândite parcă pentru a stârni polemici printre părinții exagerat de protectori. Ediția apărută la Editura Humanitas filtrează mai adânc episoadele respective și face din poveștile Șeherezadei o lectură nu doar potrivită copiilor, ci chiar destinată acestora.
Deși nu cred în lecturile obligatorii, dacă aș crede, asta ar intra clar în top zece. E cartea pe care o s-o las aruncată ca din întâmplare prin casă peste câțiva ani, când va mai crește fiul meu. Cu tot cu disclaimer, sigur, ca să n-avem discuții.
