Forme de adăpost

Poemul-manifest cu care se deschide Pământul Plath, Femeile din familia mea, e un început foarte bine ales pentru volumul militant, feminist pe care îl scrie Anca Zaharia. Apărut anul trecut la Editura ART, el anunță, prin comparație și doar cu Eu n-am trăit războiul, o schimbare de discurs, o poziționare diferită, tradusă printr-un exercițiu confesiv mai rafinat în comparație cu proiectele ei mai vechi.

Secțiunea 1 începe cu un titlu ușor greoi, „Tratative pentru unirea cu un alt oraș de o persoană”, care ar fi meritat reformulat, dar dincolo de asta, adună niște texte bine organizate în jurul ideii de fragmentar/temporar, distribuite pe zile ale săptămânii, mai concret. Afectivitatea și toate zonele ei de proiecție se rezumă aici la câteva panorame convexe: frânturi de cotidian, momente și locuri (Sângeorz Băi – un punct care revine) care se intersectează și îndepărtează, alternativ, într-un spectacol al anxietății și surmenajului. E evidentă, în secțiunea asta, încercarea de a face pace cu ea însăși, nevoia de apropiere (de sine) și de empatie, în raport cu o biografie care bifează, la tot pasul, traume de calibre diferite. Lucru greu, mai ales când lucrezi cu o metaforă tare, care așază întreg volumul sub semnul unei fragilități ce ține de hazard: „Pielea mea devine curcubeu de la atâta întuneric –/ se poate, te rog să mă crezi, în mine/ se poate întâmpla orice, mă cunosc/ ca pe un teren minat de pe care n-am cum să fug”, Joi. Versurile astea mi se pare că definesc excelent nu doar secțiunea de început, ci întreg spiritul cărții ăsteia, ca un soi de neliniște care se vrea internalizată, acceptată, dacă vindecată nu.

Odată cu cea de-a a doua parte a volumului, care îi împrumută și titlul, ea devine mult mai ancorată în concret. Punctele de vulnerabilitate ale acestor poeme sunt polarizate pe o scară mai largă acum. Dacă în primele toată anxietatea era filtrată dintr-o perspectivă mai degrabă insinuată, a geometriei subtile a zilelor și stărilor, aici Anca Zaharia aplică textelor un regim mult mai focalizat și mai direct, tonalitatea lor trece de la un flux temperat la virulență efectivă – vezi poemul Să ai grijă, punctul de maximă inflamare a plachetei. Impresia e că toate poemele anterioare funcționează, privite în raport cu cele de aici, ca un preludiu, că aici devine mult mai palpabilă toată rețeaua de stări pe care ele le inventariază, de la amorțeală și neadecvare (Îmi doresc), la nefericire (Câmp) și revoltă (Nu toți bărbații). Cu toată „politica externă” mult mai la vedere aici – temele sociale, punctarea prejudecăților, a patriarhatului și, în general, activismul social din câteva texte de aici, deși nu foarte dezvoltate, sunt suficient explorate, aș zice –, toată geografia asta a singurătății, căci asta e, până la urmă, Pământul Plath, echivalează tot mai mult și mai precis cu un refugiu. Soluția e în poezie, scrisul și izolarea trimit vulnerabilitatea poemelor Ancăi Zaharia spre un punct de eflorescență maximă, spre finalul volumului: „nu pot să respir alt aer decât cel de pe/ Pământul Plath,/ locul unde, sperând ghemuită la regres către embrion,/ pot trăi o veșnicie în timp ce mă autodizolv”, La întrebările despre viața personală. Ar fi putut să încheie și așa și ar fi fost un final perfect pentru volum, dar poemul Next, o partitură afectivă plină de nerv, face o treabă cel puțin la fel de bună și încheie epic, printr-un Outro autoproclamat, toată această odisee personală a Pământului Plath.

*

„[…] sunt un animal speriat/ ce-și caută adăpost în capcanele bine ascunse.” Dacă ar fi să reduc poezia lui Aleksandar Stoicovici la o singură imagine, asta ar fi: un efort bine controlat de gestionare a singurătății, anticipat în câteva momente de criză derulate cu încetinitorul – preludiul unui sfârșit, devoalarea lui graduală.

Există ceva mereu în așteptare, un pericol cumva intuit, de fundal, iar versurile din Habitat nu fac decât să îl ritualizeze cinematic în câteva texte care vorbesc despre decădere. O decădere pe care Aleksandar Stoicovici o urmărește cu multă minuțiozitate și cu o curiozitate anume pentru mișcările tectonice care îi stau la bază. În mare parte, ea se suprapune cu o inițiere progresivă într-un război de uzură personal, un sfârșit de anotimp căruia poetul îi surprinde cu mare delicatețe nuanțele decadente: „Câțiva ani mai târziu, vâslim în aval,/ plini de regrete că n-am încercat mai mult./ Poate e un altar plutitor pe undeva// pentru momentele astea de resemnare,/ pentru felul primitiv de a te simți mereu/ în contratimp. În realitate, sperăm// la o voce străină căreia să-i simțim căldura./ Ne îndepărtăm încet de mal,/ în curând vom atinge geamandura.”, Saliva, vs. „Abia spre dimineață, am ațipit învins,/ cu pieptul făcut ghem ca o pasăre imensă de celofan/ care a zburat prea aproape de pădurile în flăcări.// Singurătatea vine în valuri, mutilând țărmurile./ E un mic asediu, un punct în timp,/ o oglindă spartă ce reflectă mai mult decât ar trebui.”, Un mic asediu. Indiferent că vorbește despre finalul unei iubiri (secțiunea a doua, „Ultradomestic”, decupează cu și mai multă atenție pe marginea poemului de dragoste, cu convingerea că „E multă iubire în tot ce-i domestic. Dar și multă boală”, Ultradomestic III), sau că extrapolează toată experiența asta în sfera ceva mai largă a unor reflecții care indică spre singurătate, așa cum am mai zis mai sus, neputință și limitare.

E o doză bună de senzorialitate în felul în care Aleksandar Stoicovici își practică tot acest exercițiu al vulnerabilității, se vede și din versurile citate anterior, o anumită lentoare a privirii care se traduce într-o delicatețe a imaginilor, un fel de precaritate emoțională echivalată vizual prin cadre efemer-tensionate, cu atât mai tensionate pentru că ele se formează și se dizolvă sub ochii cititorului. O dinamică a desfolierii și evaporării, prin care textele funcționează ca un fel de cameră live, care survolează, alternativ, peste spații urbane prezente și trecute, locuri domestice și, mai ales, spații afective cu multă grijă. Cu multă tandrețe, dar o tandrețe reținută, se desfoliază toată această coregrafie implozivă a poemelor Habitatului. Croiala fină a versurilor, frazarea impecabilă a discursului, per ansamblu, între tăietură minimalistă și câteva poeme narative, undeva în ultima secțiune a volumului, „Crevase”, se îmbină în poezia lui Aleksandar Stoicovici sub forma unei expresivități stoice, aș zice, a rezilienței emoționale echivalată și la nivel discursiv printr-o serie de opțiuni stilistice pe măsură. Nu-mi vine în minte un alt volum apărut mai recent care să refacă atât de fragil și puternic, în același timp, toată suita de frisoane afective de aici, tot acest proces al calibrării personale. Pe cât de subțire și aparent diafan, pe atât de concentrat în localizarea nodurilor lui tensionate, Habitat face din Aleksandar Stoicovici un melancolic cu reflexe limpezi.