Cioran la Santander

Pasiunea lui Cioran pentru Spania e binecunoscută. Chestionat în această privință, obișnuia să spună că iubește geniul eșuat al acestei țări. Prin 1969, după ce frunzărește o carte cu poze din Spania, notează în Caiete: „Nimic din ce e spaniol nu mi-e străin.”[1] Nu se știu foarte multe despre călătoriile sale în peninsulă, însă una dintre ele a lăsat urme în biografia sa: e vorba de cea efectuată la Santander, în 1961, cu prilejul căreia ultrasensibilul Cioran s-a ales (se putea altfel?) cu o sinuzită. Dar și cu un prieten neașteptat, unul dintre cei puțin cunoscuți, pe care îi prețuia pentru alte calități decât cele ale amicilor săi celebri din Franța (Beckett, Ionesco, Henri Michaux) sau din Spania (Fernando Savater).[2]

Interesul său pentru patria lui Cervantes datează încă din anii tinereții. Povestește chiar el cum a ajuns sub vraja melancoliei spaniole, atras de fondul metafizic al nostalgiei, care îi este caracteristic, citind o carte despre literatura spaniolă contemporană, „unde era consemnată anecdota cu un țăran care, urcându-se într-un vagon de clasa a treia și lăsând jos legătura imensă din spinare, exclamă: «Cât de departe sunt toate!»”^[3] A fost atât de impresionat de această expresie, încât a folosit-o ca titlu al unui capitol din prima sa carte, Pe culmile disperării. „Așa cum mi s-a întâmplat totdeauna, un detaliu infim a dezlănțuit o pasiune”[4], mărturisește Cioran.

Ca urmare a acestei întâmplări, i-a citit pe Unamuno, pe Ortega y Gasset și a devenit pasionat de mistica spaniolă, în special de Sfânta Tereza. În 1936, a publicat în Vremea un articol intitulat „Nearticulația istorică a Spaniei”, în care povestește o altă experiență, de astă dată personală, prilej de nuanțări cu privire la subita sa pasiune: „Nu pot să uit pe un prieten spaniol, care, într-un cerc de oameni cumsecade și indiferenți, exclamă neașteptat: «Aș vrea să trăiesc frumos și să mor sublim». Este, în această prostie, mult mai mult ininteligibil decât am fi dispuși a crede. Față de întreaga Spanie, am avut totdeauna un sentiment echivoc, a cărui sursă ar putea deriva din echivocul substanței ei: iubesc Spania pasionat, dar n-o pot lua în serios.”[5] Că fusese cu adevărat marcat, o arată și faptul că avea să reia peste decenii aceeași întâmplare în Caiete: „În 1936 am întâlnit, pentru prima dată în viața mea, un spaniol. Mi-a spus, de față cu martori: «Iubesc moartea și sublimul.» Superba prostie spaniolă.”[6] Dincolo de ironii, Cioran e grijuliu să atragă atenția că entuziasmul său nu se datorează exclusiv istoriei sau culturii spaniole. Acest lucru îl subliniază și într-un articol intitulat „Apologia Germaniei” (!): „Pentru Spania simt […] un entuziasm pur personal, care nu-și poate găsi în realizările istorice și obiective ale culturii spaniole o justificare serioasă. Imaginea Spaniei îmi apare în splendori de vis, într-un farmec ireal și într-o fascinantă viziune nostalgică.” ^[7]

Cum această obsesie s-a dovedit a fi de durată, după Al Doilea Război Mondial, de îndată ce a devenit posibil, prima sa deplasare în afara Franței a fost în Spania. Nu fără mari greutăți, căci avea doar un pașaport Nansen, rezervat refugiaților. I-a sărit în ajutor Alexandru Busuioceanu, care i-a facilitat viza, astfel că Cioran va face o primă vizită peste Pirinei în 1950. Vor urma nu mai puțin de șapte astfel de călătorii. Printre ele și cea din 1969, când, împreună cu prietena sa Simone, merge timp de o săptămână pe drumul pelerinilor, între Estrella și Santiago de Compostella, dar va ajunge în două rânduri și în Insulele Baleare, unde va scrie însemnările ce vor apărea postum în Caietul de la Talamanca.

Dar să vedem cum a ajuns Cioran să-l cunoască pe Manuel Núñez Morante, umil farmacist din Santander, care îi va deveni prieten apropiat și drag. Pe coasta cantabrică a ajuns în 1961, la începutul lunii august: „des vacances ratées à Santander” îi scrie Cioran, supărat, lui Armel Guerne, în septembrie, pricina vacanțelor ratate fiind o sinuzită[8]. În Caiete notează câteva impresii, pomenind pentru prima oară numele celui care îi va deveni prieten: „În munții Santander, în mijlocul unui peisaj superb, niște vaci care păreau triste, după aprecierea amicului meu Nunez Morante”, ca apoi, după ce relatează că auzise într-un cătun uitat de lume niște ciobani cântând, să adauge: „În Europa occidentală, Spania e ultima țară ce mai are un suflet.”[9]

Împrejurările în care Cioran l-a cunoscut pe Manuel Núñez Morante sunt relatate în amintita scrisoare către Armel Guerne, fără să fie însă pomenit numele acestui farmacist local, care îl îndrumase să urmeze o cură într-o stațiune apropiată. Prilej pentru Cioran de lamentări nu lipsite de autoironie: „À peine y sommes-nous arrivés, je tombe malade: sinusite, etc… Un spécialiste indigène m’ayant obligé à suivre une cure dans une station thermale à trente kilomètres de la ville, il m’a fallu me morfondre quatre heures chaque jour dans un tortillard à peine plus récent que les grottes voisines d’Altamira. L’épreuve, la pire, fût cependant le spectacle des épiciers français, venus par dizaine de milliers, tous avec leurs transistors et leurs gueules avachies. Du milieu de cet enfer, nous envisagions la fin de notre séjour comme une délivrance.” (De-abia ajunserăm acolo, că m-am și îmbolnăvit: sinuzită etc… Un specialist local m-a obligat să urmez o cură într-o stațiune termală la treizeci de kilometri de oraș; m-am chinuit câte patru ore pe zi într-un tren hodorogit, abia ceva mai nou ca grotele din vecinătate de la Altamira. Încercarea cea mai grea a fost însă spectacolul băcanilor francezi, sosiți cu miile, cu tranzistoarele și mutrele lor aplatizate. Din mijlocul acestui iad, așteptam sfârșitul șederii noastre ca pe o eliberare.)[10]

Nu e singura relatare privind întâlnirea lui Cioran cu Núñez Morante. Din străfundurile internetului am dezgropat o alta, nu știu cât de veridică, însă care conține numeroase amănunte cu privire la împrejurările în care s-a înfiripat această amiciție. Ea îi aparține lui Juan Antonio González Fuentes, fiind o postare pe un blog (ojosdepapel.com); în ea, se susține că Cioran a ajuns să-l cunoască pe Núñez Morante intrând într-o farmacie din vecinătatea gării, să cumpere aspirină, căci îl durea capul. Redau în traducere un fragment, pentru farmecul relatării: „Scriitorul a intrat și i-a cerut angajatului ce avea nevoie, într-un amestec bizar de spaniolă și italiană. Tânărul, firesc, n-a înțeles nimic, cele două monologuri fiind sortite din start eșecului. Pălăvrăgeala ciudată a atras atenția farmacistului, care, ca de obicei, citea. Având în vedere confuzia care domnea, a hotărât să iasă din biroul său și să încerce să medieze chestiunea. A rămas surprins când l-a recunoscut pe român, a cărui imagine îi era familiară, întrucât o văzuse în cărți și reviste franceze. Surpriza a împărtășit-o curând cu Cioran, când i-a rostit numele cu voce tare. Cioran în Santander, în farmacia mea, trebuie să fi gândit Núñez Morante. Am fost recunoscut la Santander de un farmacist luminat, care mă citește în franceză, trebuie să fi gândit Cioran.” Așa a început așadar o frumoasă prietenie, Cioran revenind, se pare, în mai multe rânduri la Santander. Dacă ar fi să credem spusele lui Fuentes, Núñez Morante i l-ar fi prezentat lui Cioran și pe un prieten de-al său, prozatorul Manuel Arce. Acesta era proprietarul unei librării, în barul de vizavi având loc mai multe întâlniri ale trioului. Fuentes susține că Cioran ar fi apreciat scrierile lui Manuel Arce, trimițându-i la cererea acestuia chiar și un text care urma să fie publicat în Spania, însă proiectul nu s-a mai materializat, pare-se din lipsa banilor sau a cenzurii.

Nu știm cu certitudine dacă așa s-au întâmplat lucrurile. Știm însă că prietenia cu Morante a fost strânsă și de durată, mărturie stând rândurile scrise de Cioran la moartea amicului său, la 30 iulie 1965: „Moartea lui Manuel Núñez Morante, farmacist la Santander, spirit cultivat ca puțini alții și, pesemne, prietenul cel mai sincer pe care l-am avut în acești ultimi ani. Îmi oferise la începutul lunii casa lui din Castilia ca să-mi petrec vacanța. Rânduise acolo o mare bibliotecă – mângâiere și refugiu pentru când va fi la pensie, credea el. A murit la patruzeci și cinci de ani în urma unei crize cardiace, el care nu se temea decât de cancer. Ce om încântător era Morante, cu febrilitatea lui! Tristețea mea nu-i ascuțită, va fi însă durabilă.”[11]

Cioran a avut și amici medici făcând parte din lumea literară, precum Paul Valet, poet de origine rusă, sau soția poetului și eseistului André Rolland de Renéville, Lucia, care era româncă. Farmacistul Núñez Morante, deși practic un necunoscut, făcea parte așadar din „galeria” veșnic suferindului Cioran, mereu atent să-și facă relații care să-i poată servi în caz de nevoie. Căci, vorba aceea, prietenul la nevoie se cunoaște…

[1] Cioran, Caiete 1957-1972, Humanitas, București, 2016, p. 377.

[2] Despre rolul jucat de unii dintre prietenii necunoscuți ai lui Cioran, ca Maxime Nemo sau Albert Lebacqz, am scris în cartea mea Cioran, omul incomplet (Tracus Arte, București, 2021).

[3] „Detaliile minime și pasiunile dezlănțuite”, interviu realizat de J.L. Almira, în Convorbiri cu Cioran, Humanitas, București, 2004, p. 119.

[4] Ibidem.

[5] Emil Cioran, Opere II. Volume. Publicistică. Manuscrise. Corespondență, ediție îngrijită de Marin Diaconu, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Române, 2012, p. 643.

[6] Cioran, Caiete 1957-1972, p. 377.

[7] Emil Cioran, Opere II, p. 405.

[8] Emil Cioran, Armel Guerne, Lettres (1961-1978), Édition établie et annotée par Vincent Piednoir, Paris, Éditions de l’Herne, 2011, p. 26.

[9] Cioran, Caiete 1957-1972, p. 69.

[10] Emil Cioran, Armel Guerne, Lettres (1961-1978), p. 26.

[11] Cioran, Caiete 1957-1972, p. 270.